Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Așa spune teoria. Dar Bîkov mai știa că pînă în prezent toate încercările de a realiza practic o instalație de forță pentru racheta fotonică dăduseră greș. Una din problemele fundamentale ale acestei idei — reflectarea radiației — nu putea fi aplicată în practică. Pentru realizarea tracțiunii fotonice se cer intensități de radiație de ordinul milioanelor de kilocalorii pe centimetru pătrat de suprafață a reflectorului per secundă; nici un fel de materiale n-ar putea rezista la efectul, fie chiar și de scurtă durată, al temperaturilor de sute de mii de grade care se dezvoltă în acest proces. Modelele de nave fotonice fără pilot au ars complet, fără a fi apucat să consume nici măcar a suta parte din combustibil. Și totuși racheta fotonică „Hius” a fost construită!

«S-a realizat o oglindă ideală — a spus Dauge — „reflectorul total”.» O substanță care reflectă toate genurile de energie radiantă de orice intensitate și toate genurile de particule elementare cu energii pînă la o sută — o sută cincizeci de milioane electronvolți. Afară doar, după cît se pare, de neutrino. Aceasta e o substanță miraculoasă. Teoria ei a fost elaborată de un institut din Novossibirsk. Ce e drept, cei de-acolo nu se gîndeau la o rachetă fotonică. Ei au cercetat posibilitățile unei apărări ideale de radiația penetrantă a reactorului nuclear. Dar Kraiuhin și-a dat numaidecît seama cum stau lucrurile. Spunînd asta, Dauge a rîs. Kraiuhin e un adept fanatic al rachetei fotonice. Lui îi aparține celebrul aforism: „Racheta fotonică este Universul cucerit”. Kraiuhin s-a agățat imediat de „reflectorul total”, a pus să se ocupe de el două treimi din laboratoarele comitetului și din asta a rezultat „Hius”!

Crearea „reflectorului total” a marcat prima realizare autentică a unei științe noi, aproape de domeniul fantasticului — chimia mezoatomică, chimia atomilor artificiali, ale căror învelișuri electronice sînt înlocuite cu mezoni. Aceasta a stîrnit atît de mult interesul lui Bîkov, încît, pentru o vreme, el a uitat de toate — de nefericitul Paul Dangée, de Venus și chiar de expediție. Din păcate, Dauge nu i-a putut spune prea multe despre „reflectorul total”. I-a vorbit în schimb de „Hius”.

„Hius” e o planetonavă combinată: cinci rachete obișnuite, cu sisteme atomice de propulsie, poartă oglinda parabolică a „reflectorului total”. În focarul oglinzii se injectează, cu o anumită frecvență, doze mici de plasmă de hidrogen și tritiu. Rachetele atomice au o dublă destinație. În primul rînd ele îi dau lui „Hius” posibilitatea de a decola și a coborî. Reactorul fotonic nu poate fi folosit în acest scop, deoarece ar infecta atmosfera cu aceeași intensitate ca și explozia simultană a cîtorva zeci de bombe cu hidrogen. În al doilea rînd, reactoarele rachetelor alimentează niște electromagneți de mare capacitate, în al căror cîmp se produce o frînare a plasmei și ia naștere o sinteză termonucleară.

Foarte simplu și ingenios: cinci rachete și o oglindă. Monstruoasa broască țestoasă cu cinci picioare pe care Bîkov a văzut-o în cabinetul lui Kraiuhin este macheta lui „Hius”. Ca să fim sinceri, „Hius” nu are linii prea elegante…

Inginerul se ridică din nou în capul oaselor și se făcu ghem, rezemîndu-se cu spinarea goală de peretele răcoros.

«Noi plecăm cu racheta fotonică „Hius-2”. „Hius-1” a ars acum doi ani, în timpul probelor — i-a spus cam în silă Dauge. Nu știe nimeni de ce. N-ai pe cine întreba. Singurul om care ar fi putut spune ceva era răposatul Așot Petrosian. Dar el s-a dezintegrat, prefăcîndu-se în praf atomic împreună cu masa de titan aliat din care era făcut corpul primului „Hius”. O moarte fulgerătoare…»

„Nimeni dintre noi, cred, nu se teme de moarte — se gîndi Bîkov. Dar n-o dorim. Cine a spus asta?” Inginerul se dădu jos din pat. Nu putea dormi și pace. Reflectorul total, Dangée, „Hius”, Petrosian” “Să încercăm ultimul remediu.”

Bîkov ieși în balcon, după ce dibui mașinal în buzunarul bluzei pachetul cu țigări.

Dacă nu poți dormi, e bine să lași să te pătrundă frigul. Bîkov se rezemă de balustradă. Era liniște. Marele oraș își dormea somnul, învăluit în semiîntunericul fantomatic al nopții de iulie; departe, la orizont, pîlpîia o geană de lumină trandafirie; înspre miazănoapte, Palatul Sovietelor străpungea cerul cenușiu cu săgeata lui de un alb orbitor.

„Trebuie să fi trecut de două — își zise. Bîkov. Dar unde mi-o fi ceasul?… Ce cald e! Adie un vînticel domol și cald… În Siberia, „hius” e numele unui vînt de iarnă care bate dinspre miazănoapte. Proiectul rachetei fotonice a fost elaborat de un grup de ingineri băștinași din Siberia. Ei au propus acest cuvînt ca indicativ de cod. Apoi s-a dat această denumire și rachetei.”

Ce denumiri ciudate și neobișnuite! „Hius” — în cinstea frigului siberian; „Golconda uranică”, se pare, în amintirea unui oraș antic, în care regele Solomon își păstra odinioară diamantele… Mai e și „enigma lui Tahmasib”.

Tahmasib Mehti, un mare geolog din Azerbaigean, a fost primul om care a vizitat Golconda. La bordul unei rachete de sport cu echipament special, Ermakov, Tahmasib și alți doi geologi au reușit să coboare pe Venus. A fost un noroc extraordinar și o întîmplare fericită. Toți sînt de părerea asta, inclusiv Ermakov.

Au coborît undeva la vreo douăzeci de kilometri de limitele Golcondei. Tahmasib l-a lăsat pe Ermakov lîngă rachetă, iar el și cu geologii săi au plecat în recunoaștere. Nu se știe ce s-a întîmplat acolo. Tahmasib s-a întors la rachetă după patru zile, singur, mort de sete, cu tot trupul plin de plăgi de pe urma radiațiilor. A adus cu el exemplare de minereuri de uraniu, radiu și transurani („Minereuri din cele mai bogate, Alexei, uluitoare minereuri!”), cum și un container cu un praf radioactiv de culoare trandafirie-cenușie. Aproape își pierduse cunoștința. I-a arătat lui Ermakov containerul și i-a vorbit mult și cu înflăcărare în limba azerbaigeană. Ermakov nu cunoștea această limbă și-l implora să vorbească rusește, dîndu-și vădit seama de imensa importanță a celor relatate. Dar Tahmasib i-a spus în rusește doar atît: „Ferește-te de centura roșie!” Mai mult n-a mai rostit nici un cuvînt pînă și-a dat sufletul. Moartea a survenit în timpul startului. Ermakov a stat două săptămîni în rachetă cu cadavrul lui.

„Centura roșie” — aceasta este enigma lui Tahmasib, enigma morții celor trei geologi, enigma Golcondei. Dar poate că nu e nici o enigmă la mijloc? Poate că, așa cum socotesc mulți, Tahmasib și-a pierdut pur și simplu facultățile mintale din pricina bolii actinice sau în clipa cînd și-a văzut tovarășii morți. Praful cenușiu-trandafiriu din container s-a dovedit a fi o combinație complexă silico-organică, de altfel demult cunoscută pe Pămînt.

Este de neînțeles de ce a cărat Tahmasib cu el containerul acela… De asemenea, ce legătură este între asta și „centura roșie”.

Dauge i-a spus toate acestea repede, strîmbîndu-se ca în urma unei arsuri. El nu credea în „enigma lui Tahmasib”. În schimb era gata să vorbească ore întregi despre bogățiile Golcondei. Numai dacă s-ar putea ajunge cumva la ea, fie chiar și pe brînci…

Bîkov se rezemă cu șoldul de balustradă. Pachetul de țigări îl jena și de aceea îl puse alături. Pe sus trecu, cu un zumzet ușor, un elicopter. Bîkov se uită lung la luminile lui de semnalizare — roșu și galben — și își aduse aminte de convorbirea cu Dauge.

Tahmasib și tovarășii săi au mers spre Golconda pe jos. Expediția aceasta însă este înzestrată cu un transportor. Dauge zice că e o mașină superbă. La Iohanîci totul e superb: „Hius” e superb, transportorul e superb, Iurkovski e superb. Numai despre comandant s-a exprimat cu oarecare rezervă. Ermakov e fiul adoptiv al lui Kraiuhin. E unul dintre cei mai buni cosmonauți din lume, dar este un om ciudat. E drept că a dus, se pare, o viață foarte grea. Dauge l-a caracterizat într-un fel oarecum incert: „Aproape că nici nu-l cunosc… Se zice… se zice că e un om foarte curajos, foarte instruit și foarte aspru… Se zice că nu rîde niciodată…”