Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

— Hm… — Krutikov făcu o mișcare stîngace și se uită cu coada ochiului la Ermakov. Nu chiar asta…

— Dar cam așa ceva. Să trecem însă la subiect. Cineva din prezidiul Academiei a manifestat un viu interes față de această problemă și a rugat ca în planul expediției să fie inclusă și descifrarea acestei „enigme”.

— Prea bine… — zîmbi ironic Krutikov.

— Am refuzat, sub motiv că aveți sarcini prea multe. Cum însă tot o să lucrați în apropierea Golcondei, am să vă rog să dați atenție tuturor fenomenelor ce s-ar asemăna, într-o măsură sau alta, cu ceea ce a ieșit la iveală după expediția Tahmasib-Ermakov. Ne-am înțeles?

Nu răspunse nimeni. Numai Ermakov zise încet:

— Din păcate, părerea că strania aventură a lui Tahmasib este un mit e foarte răspîndită. Catastrofa care a survenit atunci nu e însă un mit…

— Sînt o mie de motive care i-ar putea explica moartea — spuse Dauge.

— Nu e exclus, după cum nu e exclus ca „centura roșie”, oricare ar fi natura ei, să existe în realitate și să fi cauzat moartea lui Tahmasib.

— Pe scurt, nu e un ordin, e o rugăminte — spuse Kraiuhin — deși mi-e teamă că „enigma lui Tahmasib” o să se facă simțită indiferent dacă credeți sau nu în ea. Asta-i tot ce voiam să vă spun. Acum, despre chestiunile curente. Știți că mîine decolăm. Ne întîlnim aici la douăsprezece. Mergem la aerodromul Vnukovo… Alexei Petrovici!

— Da!… Bîkov sări în picioare.

— Stai jos. Unde dormi? La „Praga”?

— La mine — spuse repede Dauge.

— Perfect! Ei, tovarăși, dacă nu mai are nimeni de pus vreo întrebare, puteți pleca să vă pregătiți. Anatoli Borisovici, dumneata te rog să mai rămîi cîteva minute.

Toți se ridicară și își luară rămas bun. Ieșind în anticameră, Dauge îl prinse pe Bîkov de braț:

— Coboară, Alexei și așteaptă-mă în vestibul. Eu mă duc după mașină. Avem la dispoziție o seară întreagă. Să mai stăm de vorbă. Îmi închipui că ai de pus un noian de întrebări, nu?

— Ești grozav de perspicace, Grigori Iohanîci! mormăi Bîkov.

Bîkov răsuflă adînc și se ridică în capul oaselor, dînd plapuma la o parte. Nu putea adormi cu nici un chip, în cabinetul lui Dauge, unde se instalase el, era întuneric; se distingea numai cearșaful alb, a cărui margine lunecase pe parchet. Dincolo de geamurile largi stăruia în noapte geana palidă trandafirie a luminilor Capitalei.

Bîkov întinse mîna după ceasul aflat pe scaunul de lîngă pat. Ceasul îi alunecă printre degete și căzu pe covoraș. Inginerul se dădu jos din pat și se apucă să-și caute ceasul, pipăind cu palma covorașul și parchetul. Ceasul nu era nicăieri. Se ridică drăcuind și pături cearșaful. Făcea treaba asta pentru a treia oară de cînd Dauge, urîndu-i noapte bună, se retrăsese în dormitor, ca să scrie cîteva scrisori. Bîkov se culcă din nou, dar nu izbuti să adoarmă. Se sucea, pufăia într-una, căuta o poziție mai comodă, numără pînă la o sută. Somnul însă se lăsa așteptat.

„Prea multe impresii” — își zise, ridicîndu-se din nou în capul oaselor. Prea multe impresii și gînduri care mă frămîntă. Prea multe i-a explicat Dauge și prea multe au rămas încă nelămurite pentru el. Bună ar fi acum o țigară, dar nu — nu e voie! Trebuie să se lase de fumat și să renunțe cu desăvîrșire la băuturile alcoolice. Adineauri, Iohanîci, ascultîndu-l fără pic de entuziasm cînd i-a spus că „…în geamantanul ăsta, prietene, își așteaptă rîndul un coniac armenesc clasa întîi”, l-a întrebat cu indiferență: „Are vrea cincisprezece ani vechime?” „Douăzeci!” i-a răspuns solemn Bîkov. „Atunci aruncă-l, l-a sfătuit cu blîndețe Dauge. Aruncă-I imediat în crematoriu ori dăruiește-l mîine cuiva. Bagă de seamă că pe navă n-o să ai voie să fumezi. Așa prescrie regimul. Pe Pămînt ți se permite numai vin de struguri, în doze minime; în timpul expediției însă — nici o picătură! Așa prescrie regimul, tovarășe explorator interplanetar.”

— M-mînăstire nu alta! spuse afectat Bîkov, ghemuindu-se sub plapumă. Trebuie să dorm. Să mai încerc o dată.

Închise ochii și numaidecît i se înfățișă vestibulul pustiu, în care l-a așteptat după consfătuire pe Dauge. Bogdan Spițîn și grăsanul de Krutikov au trecut pe lîngă el și s-au oprit în apropiere, lîngă un chioșc de cărți. După cîte a putut el înțelege, vorbeau despre o carte nouă. Adevărul e că Spițîn mai mult tăcea, cu un zîmbet strălucitor pe buze, în vreme ce Krutikov trăncănea într-una cu vocea lui subțire de tenor, aruncînd necontenit priviri prietenești și binevoitoare în direcția novicelui. Bîkov a simțit că era poftit să se alăture discuției, dar între timp și-au făcut apariția Dauge și Iurkovski. Dauge mergea cu pași repezi, mușcîndu-și buza. Iurkovski, cu fața schimonosită de un rictus spasmodic, ținea în mînă un ziar mototolit.

„A pierit Dangée” — a spus Iurkovski, apropiindu-se de ei.

Bîkov a văzut dispărînd zîmbetul de pe fața lui Spițîn.

,A-a, drace!” a exclamat acesta.

Krutikov s-a aplecat cu tot corpul înainte; buzele au început să-i tremure:

„Dumnezeule… Paul?!”

„Deasupra lui Jupiter! a adăugat cu o furie neputincioasă Iurkovski. A rămas în exosferă, în pierdere de viteză, și n-a mai vrut să se întoarcă…”

Iurkovski a întins ziarul. Într-un chenar negru, Bîkov a văzut portretul unui tînăr uscățiv, cu ochii triști.

„Jupiter… Iarăși blestematul de Jup! Iurkovski a strîns pumnii. Mai rău ca Venus, mai rău ca orice pe lume… Uite unde m-aș…” Fără să termine fraza, s-a întors brusc și s-a îndepărtat, mergînd cu pași largi pe dușumeaua elastică de un alb mat.

„Paul Dangée, Paul…”-a exclamat Krutikov, clătinînd mîhnit din cap.

„N-am mai apucat să-i răspund la scrisoare” — a rostit anevoie Dauge.

Au rămas tăcuți cu toții. Se auzea numai pîrîitul scoarței groase a cărții pe care Mihail Antonovici Krutikov o frămînta între degetele sale plinuțe și păroase…

…Bîkov deschise ochii și se întoarse pe spate. Întîmplarea aceasta îi stricase toată seara. N-a mai putut sta de vorbă cum se cuvine cu Iohanîci. „Exploratorii ăștia interplanetari — își zise inginerul — sînt niște oameni ai naibii de curajoși. Și uluitor de perseverenți. Adevărați oameni! Cîți din ei nu și-au găsit sfîrșitul pe Venus!” Porneau la asalt cu rachete impulsionate, greoaie, cu o rezervă limitată de combustibil. Nu-i mîna nimeni, dimpotrivă, erau opriți, li se interzicea să întreprindă alte zboruri… dacă se întorceau.

Acum pornește la asalt „Hius”.

Racheta fotonică „Hius”… Ca orice inginer specialist în reacții nucleare, Bîkov cunoștea teoria acționării fotonice a rachetei și urmărea cu interes tot ce apărea nou în presă în legătură cu aceasta. Agregatul motor al rachetei fotonice transformă combustibilul în cuante de radiație electromagnetică, și în felul acesta imprimă motoarelor rachetei o viteză maximă, apropiată de viteza luminii. Ca sursă de energie pentru instalația de propulsie a rachetei fotonice pot servi fie procesele termonucleare (transformarea parțială a combustibilului în radiație), fie procesele de anihilare a antiparticulelor (transformarea totală a substanței în radiație). Superioritatea rachetei fotonice față de racheta atomică cu combustibil lichid este indiscutabilă. În primul rînd, greutatea relativă a combustibilului e mică; în al doilea rînd, sarcina utilă e mare; în al treilea rînd, posibilitățile de manevrare sînt de-a dreptul fantastice în comparație cu racheta cu combustibil lichid; în al patrulea rînd…