Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Soția lui Ermakov a fost prima ființă umană care a zburat pe satelitul artificial al planetei Venus. Acolo s-a întîmplat o nenorocire. Nimeni nu știe ce anume. De-atunci, femeile nu mai sînt luate în expedițiile interplanetare îndepărtate. Ermakov s-a consacrat pe de-a-ntregul asaltului planetei Venus. De patru ori a încercat să debarce pe suprafața acestei planete, dar de fiecare dată fără succes. A cincea oară a zburat cu Tahmasib Mehti. Acum, la bordul lui „Hius”, pleacă spre Venus pentru a șasea oară.

Bîkov făcu cîțiva pași pe balcon, cu mîinile la spate. Nu, nu-i chip să-l pătrundă frigul! E mult prea cald, sufocant chiar. Poate n-ar strica totuși să aprindă o țigară? Bîkov simți crescînd în el convingerea că cel mai bun și mai radical mijloc împotriva insomniei e țigara. Dibui pachetul cu țigări.

Cel mai bun mijloc de a birui ispita e să te supui ei. Bîkov rîse. Pe dracu ghem! Regimul! Și pachetul zbură jos de la etajul zece. Inginerul se aplecă peste balustradă și privi în abisul întunecat. Jos se aprinseră deodată razele orbitoare ale unor faruri, care lunecară fără zgomot pe asfalt și se făcură nevăzute.

„Degeaba am făcut gunoi — își zise Bîkov. Eh, slăbiciuni și păcate! Trebuie să dorm…” Intră în cameră și ajunse bîjbîind la pat. Sub piciorul lui trosni ceva. „Sărmanul ceas” — își zise el, încercînd să deslușească măcar ceva în întuneric.

Oftă adînc și se lăsă pe patul spongios, care nu-i dădea ascultare. „Nu, n-ai să adormi azi, tovarășe inginer specialist în deșerturi! De ce s-o fi uitat oare urît la mine frumosul Iurkovski? Acum am să m-aleg și c-o poreclă: specialist în deșerturi! Și ce față avea Iurkovski cînd vorbea de Paul Dangée!… Da, unul ca ăsta nu suferă de insomnie înainte de zbor. «Noi nu ne temem de moarte, dar n-o dorim…» Nu, inginerule? Te pomenești că în același vestibul, o jumătate de an mai tîrziu, cineva va rosti noutatea asta: «Tovarăși, ați auzit? „Hius” a pierit. Ermakov a murit, a murit Iurkovski și acela… cum îi zice… specialistul ăla în deșerturi…» Vorbești prostii, Alexei! Asta e din cauza insomniei și a trîndăvelii. De s-ar face mai repede ziuă, să mă urc în avion, să merg la Poligonul șapte, pe rachetodromul din Regiunea transpolară, unde expediția se va pregăti de plecare și-l va aștepta pe „Hius”, aflat acum într-o cursă de probă. Azi trebuie să mă scol la opt și eu nu pot să adorm, drace… Dauge, de bună seamă, doarme.”

În momentul acela, Bîkov observă că ușa care da în dormitor era întredeschisă și prin crăpătura ei cădea pe perete o fîșie slabă de lumină. Se ridică, se apropie în vîrful picioarelor de ușă și privi înăuntru.

Dauge stătea la masă, lîngă patul desfăcut, cu capul în palme. Pe masă nu se afla mai nimic. Pe parchet se vedea un rucsac uriaș. Pe rucsac se odihnea un ciocan geologic cu minerul lucios. Bîkov tuși ușor.

— Intră — spuse Dauge, fără a întoarce capul.

— E-e… — făcu tărăgănat Alexei Petrovici, grozav de stînjenit. Să vezi, am uitat să te întreb…

Dauge se întoarse spre el:

— Hai intră, intră… Ia loc. Ei, ce-ai uitat să mă-ntrebi?

— E-e… Să vezi… De ce mai montăm radiofaruri pe Venus, dacă atmosfera planetei tot nu lasă să se propage semnalele de radio?

Pe fața lui Dauge se așternuse umbra întunecată a abajurului. Bîkov se așeză într-un fotoliu mic și ușor și își puse triumfător un picior peste altul. Simți o mare ușurare că se află într-o cameră luminată, în tovărășia credinciosului său prieten Iohanîci.

— Da — făcu Dauge, gînditor — chestiunea e într-adevăr extrem d «importantă. Acum îmi dau seama de ce n-ai adormit încă. Mă întrebam ce-oi fi tot umblînd încoace și încolo? Te-o fi durînd dinții! Și cînd colo, care va să zică, farurile astea-s de vină!

— M-da — rosti nesigur Bîkov, lăsîndu-și jos piciorul. Senzația de ușurare se evaporă.

— Ai probabil anumite considerațiuni în legătură cu această problemă? urmă Dauge, pe un ton foarte serios. Ai găsit, se vede treaba, ceva în timpul… orelor de veghe, nu? Ceva de utilitate generală…

— Vezi, Iohanîci… — începu cu glas persuasiv Bîkov, făcînd o mină foarte semnificativă și neștiind cum va sfîrși fraza începută.

— Da, da, te-am înțeles — îl întrerupse Dauge, dînd din cap. Ai dreptate, înțelegi? Ai absolută dreptate. Situația e întocmai așa. Atmosfera planetei Venus nu lasă într-adevăr să se propage fasciculele de radiație electromagnetică, dar, la un anumit diapazon strict determinat, se admite posibilitatea străpungerii radio-blocadei. Acest diapazon este determinat după date pur teoretice, cum și după datele de observație a cîmpurilor locale de ionizare… de unde, inginerule?…

— De pe Venus — spuse încruntat Bîkov.

— Exact, de pe Venus! Atmosfera acestei planete lasă să treacă uneori și unde de alte lungimi, ceea ce reprezintă însă un fenomen întîmplător, pe care nu se poate conta. Iată de ce problema care se pune e aceea de a determina zona de trecere și, odată determinată aceasta, să se lanseze faruri pe suprafața… pe suprafața cui?

— A lui Venus! răspunse Bîkov, furios.

— Splendid! replică încîntat Dauge. Nu ți-ai pierdut degeaba noaptea. Însă toate încercările de a lansa pe suprafața planetei o stație de radio s-au soldat… cu ce, inginerule?

— Ajunge — răspunse Bîkov, foindu-se în fotoliu.

— Hm… Ciudat. Unele din ele, amice, s-au soldat cu un eșec. Mai bine zis, aceste faruri-tanchete s-au sfărîmat de stînci. Sau, în orice caz, s-au defectat în timpul coborîrii lor. Dar chiar dacă nu s-ar fi sfărîmat, ce folos? Tot nu ne-ar fi putut ajuta. În schimb acum avem… ce avem?

— Nu mai avem răbdare — făcu posomorît Bîkov.

Dauge declară solemn:

— Îl avem pe „Hius”, și avem faruri, și s-a găsit o zonă de trecere în care semnalele sus ziselor faruri răzbesc prin atmosferă. Asta înseamnă că avem tot, în afară de răbdare, iar asta e o chestie de obișnuință. Cred că putem dormi liniștiți.

Alexei Petrovici oftă mîhnit și se ridică.

— Am insomnie — spuse el.

Dauge dădu din cap.

— Se mai întîmplă…

Bîkov făcu cîțiva pași prin cameră și se opri în fața unui perete pe care erau atîrnate trei stereofotografii. Cea din stînga înfățișa o stradă veche și strîmtă dintr-un oraș baltic, cea din dreapta — o navă cosmică ce semăna cu un cartuș de armă din vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, mărit colosal de mult, înfipt cu botul lui ascuțit în cerul negru. În fotografia din stînga, Bîkov văzu o tînără femeie cu înfățișare tristă, într-o rochie albastră, închisă pînă la gît.

— Cine e, Iohanîci, soția?

— D-da… De fapt, nu — răspunse anevoie Dauge. E Mașa Iurkovskaia, sora lui Volodea. Ne-am despărțit…

— A, iartă-mă…

Inginerul își mușcă buza, se întoarse la fotoliu și se așeză.

Dauge frunzărea în neștire paginile cărții pe care o avea în față.

— De fapt, ea a plecat… ca să mă exprim mai exact…

Bîkov tăcea, examinînd fața slabă și arsă de soare, aproape neagră, a prietenului său.

— Nici pe mine nu mă prinde somnul, Alexei — spuse Dauge, cu o nuanță de mîhnire în glas. Îmi pare rău de Paul. Și-apoi, de data asta nu prea am chef să merg. Țin prea mult la Pămînt. Mult de tot! Îți închipui poate că toți exploratorii interplanetari sînt niște locatari celești convinși. Greșit. Noi iubim mult Pămîntul și ducem dorul cerului albastru. Închipuie-ți că te afli undeva pe Phobos; cerul e negru, fără fund. Stelele, ca niște ace de diamant, te înțeapă în ochi. Constelațiile par sălbatice, necunoscute. Totul în jur e artificial, căldura e artificială, pînă și propria ta greutate e artificială…