Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Pavilionul medical se afla alături de clădirea hotelului. Aici li s-a cerut cosmonauților să se dezbrace, să-și pună halatele și să aștepte.

Strada era cam pustie. În dreptul casei de vizavi încremenise un automobil scund, cu o linie impetuoasă, avînd capota împodobită cu un cerb de argint. Trecură doi oameni în salopete ușoare, ducînd niște uriașe mape cu schițe. Un puternic electrocar cu remorcă pe șenile se tîrî greoi de-a lungul străzii. În grădinița din fața casei ieși un băietan de vreo doisprezece ani, se uită la cer, șuieră vîrîndu-și trei degete în gură și, sărind gardul, o luă la fugă pe stradă, imitînd vădit stilul de alergare al campionilor celebri.

Bîkov se retrase de la geam. Ermakov și Iurkovski nu se mai aflau în cameră; fuseseră chemați în cabinetul medical. Ceilalți se dezbrăcau fără grabă, atîrnîndu-și hainele în niște dulăpioare elegante, cu ușițe transparente. Alexei Petrovici îl contemplă admirativ pe Spițîn. Pilotul avea un corp puternic și vînjos de gimnast profesionist. Pe umerii lui largi, mușchii jucau sub pielea fină, de nuanță aurie. Dauge își pusese halatul și, zîmbind perfid, înnodă mînecile cămășii de mătase a lui Iurkovski, zicînd: „A-așa, și acum așa…” Sfîrșind cu această îndeletnicire, chicoti vesel și se apropie de Bîkov.

— Îți place orașul, Alexei?

— Frumos — răspunse Bîkov, rezervat. Rachetodromul e departe?

— Pește deal. Vezi rampele de lansare? Acolo se află celebrul poligon numărul șapte, primul și deocamdată singurul rachetodrom special din lume pentru încercarea, lansarea și aterizarea rachetelor fotonice. De-aici a fost lansată prima navă fotonică fără pilot — „Zmei Gorînîci”. Aici au aterizat „Hius-1” și „Hius-2”, și tot aici vor ateriza probabil și „Hius-3”, și „Hius-4”, și “Hius-5”…

— Vor ateriza sau vor decola?

— Vor și decola. Dar mai întîi vor ateriza, deoarece nu se construiesc pe Pămînt.

— Aha… — Bîkov își aduse aminte de turnătoria extraterestră de pe satelitul „Veidadî Iu-i”.

Acolo, la o altitudine de cinci mii de kilometri deasupra Pămîntului, în condiții de imponderabilitate și de vid aproape perfect, se turnau corpurile colosale ale rachetelor supergrele. Două sute cincizeci de oameni — savanți, ingineri, tehnicieni și muncitori — dirijau cuptoarele solare, mașinile centrifuge, complexele instalații automate de turnare, făcînd din piesele brute de titan și wolfram, grele de cîteva tone, corpuri de nave interplanetare. Acolo se construiau, fără îndoială, și „Hiusurile”…

— Krutikov și Spițîn, poftiți! se auzi în spate vocea lui Ermakov.

Cei doi amici se întoarseră. Krutikov aruncă ziarul și intră la medic după Spițîn, închizînd cu grijă ușa în urma sa.

— Poligonul numărul șapte e un loc ideal! spuse cu însuflețire Dauge. Stătea cu fața spre Bîkov, dar trăgea cu coada ochiului în direcția lui Iurkovski, care își și deschisese dulăpiorul. De jur împrejur, sute de kilometri de tundră și nici o localitate, nici țipenie de om. În nord se întinde oceanul…

Iurkovski își luă cămașa.

— …Pînă la litoral sînt, în linie dreaptă, aproape două sute de kilometri… — Dauge pufni deodată, dar, stăpînindu-se, rosti numaidecît pe un ton solemn: între oraș și ocean, poligonul nostru ocupă cinci milioane de hectare de tundră!

Iurkovski își vîrîse capul pe gura cămășii și stătea acum încordat, cu mînecile atîrnînd, ca o sperietoare de ciori. Ermakov, care se îmbrăcase între timp, intră la medic, încheind cu grijă toți nasturii de la halat.

— De-aici pornește spre sud o ramificație a căii ferate și o șosea — urmă cu voce tare Dauge. La vreo patru sute de kilometri, în apropiere de stațiunea geofizică…

— Sînt curios să știu — întrebă Iurkovski, gînditor — ce prost a făcut treaba asta?

— …m-m-m… lîngă stațiune, care va să zică, ramificația cotește și intră în magistrala transsiberiană de nord, lîngă Iakutsk… Hm… Volodea, cum stai cu sănătatea?

— Mulțumesc — spuse Iurkovski, apropiindu-se. Își scosese cămașa și se uita încruntat la Dauge, încercîndu-și în mod demonstrativ mușchii. Sînt absolut sănătos. Am să depun maximum de efort, amice, pentru ca să nu poată spune același lucru despre dumneata nici cel mai prost medic veterinar.

— Volodea! exclamă Dauge. E o eroare. Nu eu am făcut-o.

— Dar cine?

— El! Dauge îl bătu pe Bîkov pe pieptul lui păros: E mare șugubăț, s-o știi, Volodea!…

Iurkovski îi aruncă o privire fugară lui Alexei și se întoarse cu spatele. Bîkov, care tocmai deschisese gura ca să intre și el în joc, tuși și rămase tăcut. Era vădit că Iurkovski nu-l primea. Dauge înțelese și el asta și se simți stînjenit.

În momentul acela ușa se deschise și Ermakov îi chemă:

— Tovarăși, e rîndul dumneavoastră!

Foarte satisfăcut de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, Bîkov se grăbi să intre în cabinet.

Mai întîi i-a examinat medicul, un bărbat cu părul negru ca pana corbului, cu un nas nemaipomenit. Lui Dauge i-a dat drumul fără a-i spune nimic, dar, exterminîndu-l pe Bîkov, puse degetul pe o cicatrice lungă de pe pieptul acestuia și întrebă:

— Ce-i asta?

— Un accident — răspunse laconic Bîkov.

— De mult? se informă nu mai puțin laconic medicul, ridicîndu-și nasul.

— Acum șase ani.

— Urmări?

— Fără — răspunse inginerul, uitîndu-se la doctor și cercetîndu-i demonstrativ rădăcina nasului.

Dauge chicoti discret.

Medicul notă ceva într-un registru gros, pe coperta căruia scria: „Jurnal medical Nr. 4024. Bîkov Alexei Petrovici”, după care îi conduse pe cei doi prieteni într-o cameră învecinată. Aici ei văzură un dulap mare, alb-mat. Medicul își opri nasul în dreptul lui Dauge și-l pofti să intre în dulap. Ușița dulapului se închise fără zgomot, medicul apăsă pe niște butoane de pe pupitrul de comandă aflat în partea dreaptă a dulapului, și numaidecît se auzi un duduit înfundat. Pe pupitrul de comandă se aprinseseră alternativ niște beculețe multicolore și începură să oscileze acele aparatelor. Operația a durat cam un minut și jumătate, după care aparatul aruncă de undeva, cu un țăcănit puternic, o foaie albă de hîrtie, acoperită cu rînduri drepte de litere și cifre. Becurile se stinseră și medicul deschise ușa. Dauge ieși cu spatele înainte, frecîndu-se la umăr.

Medicul se întoarse spre Bîkov și-i făcu un semn din nas, zîmbind vesel: — Înainte!

Alexei tuși sec și intră în dulap. Înăuntru era întuneric. Niște brățări metalice, reci îl apucară de umeri și de brîu și-l lipiră de ceva cald și moale, săltîndu-l și lăsîndu-l în jos. Se aprinse o lumină roșie, apoi una verzuie, apoi îl înțepă ceva în antebraț și Bîkov se simți liber. Ușa dulapului se deschise.

Fredonînd un cîntec vesel, medicul cerceta cu atenție fișele aruncate de „dulap”. Ele cuprindeau „formulele” sănătății, o situație completă a stării organismului, cum și un complex de exerciții de gimnastică obligatorii și rația dietetică pentru perioada de pregătire în vederea startului. Notînd ceva în „Jurnalele medicale”, doctorul îi înmînă fișele lui Ermakov și îl încunoștiință că asemenea examene medicale se vor face în fiecare săptămînă.

Ermakov mulțumi și părăsi încăperea.

— Ce-i cu lada asta? îl întrebă Alexei Petrovici pe Dauge, în timp ce se îmbrăca. Un incubator pentru adulți? O variantă electronică a cutiei Pandorei?