— Ați văzut! spuse cu mîndrie Usmanov. Acum să trecem la asamblare.
Cînd echipajul lui „Hius” se întoarse la hotel, soarele se ridicase din nou deasupra creștetelor rampelor de lansare de pe rachetodrom.
— Zilele acestea — îi sfătui Ermakov — fiecare membru al echipajului trebuie să învețe să manevreze burghiul vibrator, cu aceeași iscusință cu care o fac geologii noștri. Fiecare trebuie să știe să asambleze și să demonteze cu ochii legați farul. Asta e ceea ce vom face acum.
După masă, Bîkov se retrase în camera sa și se apucă să scrie la Așhabad. Umplu cu scrisul lui îndesat șapte file, după care reciti scrisoarea, oftă cu deznădejde și se trînti în pat.
Ieșise o scrisoare sentimentală pînă la indecență. Ah, ce bună ar fi o țigară! Bîkov se întoarse pe burtă și își vîrî creionul în gură. În primul rînd ar putea să se culce și să doarmă pînă mîine dimineață. În al doilea rînd ar putea să se bage în baie… Drace, ce gînduri acre: să se culce, să doarmă, să facă baie… Inginerul sări hotărît în picioare și porni grăbit spre bibliotecă.
În hotelul de la Poligonul Nr. 7 începea viața de seară. Se auzeau zgomote de uși trîntite. Pe coridoarele lungi pășeau grăbiți oameni elegant îmbrăcați. De jos răzbeau acordurile unei muzici eroice. În cele patru lifturi se adunase o mulțime de lume. Bîkov hotărî să urce în sala de lectură pe scară. De sus venea un grup vesel de tineri. Mergeau, se vede treaba, la club.
În sala de lectură, cufundată în liniște, Alexei Petrovici luă trei cărți despre Venus, o carte despre teoria propulsiei fotonice și răsfoi ultimul număr al revistei „Cosmonautul”. În revistă găsi un articol al lui M. A. Krutikov despre dirijarea automată a unei planetonave. Încercă să-l citească și constată că nu pricepe mare lucru: prea era multă matematică în articol.
— Funcțional… — bolborosi inginerul, dîndu-și silința să descifreze cel puțin concluziile. Ia te uită, grăsunul!…
,Ce-ar fi să trec pe la Dauge? îl fulgeră un gînd. Ce-o fi făcînd oare acum echipajul lui „Hius”? Citește cărțulii despre Venus? Mă îndoiesc”…
Dauge nu citea cărțulii. Dauge se bărbierea. Își deplasase maxilarul într-un chip cu totul nefiresc. Vîjîitul aparatului electric de ras umplea toată camera. La vederea lui Bîkov, Dauge bombăni ceva neînțeles.
Alexei se trînti într-un fotoliu și se apucă să examineze spinarea lui Dauge, pereții albaștri din material plastic, ecranul plat și mare al televizorului, tavanul mat și înalt.
Odată bărbierit, Dauge întrebă:
— Ce dorești?
— Te deranjez…
— Nu-i vorba de deranj… Dar vezi că am de vorbit ceva cu Iurkovski. O discuție cu caracter absolut oficial.
Dauge intră în camera de baie, de unde se auzi clipocitul apei, o dată cu bombănelile și pufăielile prin care stăpînul casei își exprima desfătarea. Apoi Iohanîci reapăru, ștergîndu-se din mers cu un prosop plușat.
— Nu fi supărat, Alexei, dar…
— Nu-i nimic, las' că plec… — Bîkov se ridică. Am venit doar așa, neavînd ce face.
— E o discuție serioasă — repetă Dauge. Dacă n-ai ce face, du-te de-i caută pe piloți. Cred că sînt în sala de sport. Bogdan încearcă să mai dea jos din grăsime. Du-te și vezi, e un spectacol amuzant!
— Aha… Ei bine, treaba voastră! Bîkov dădu să iasă, dar se opri. Ia să-mi spui de ce se uită Iurkovski așa de urît la mine?
Dauge scoase un „hm”, după care spuse cam în silă:
— Nu-l lua în seamă, Alexei. În primul rînd, el e în general un om dificil. În al doilea rînd, așa se poartă întotdeauna cu novicii care n-au avut onoarea să se rotească în camerele centrifuge și să stea cîte zece zile cu masca pe față într-o atmosferă de azot, așa cum se face la Institutul de pregătire. Iar în al treilea rînd… Vezi, în locul tău trebuia să fie numit un pilot, prieten bun al lui Volodea. Ulterior Kraiuhin a hotărît să te ia pe tine. Ai înțeles? Pe scurt, toate astea au să treacă și, cînd o să reveniți pe Pămînt, o să fiți cei mai buni prieteni.
— Mă îndoiesc — bolborosi Bîkov și, deschizînd supărat ușa, ieși.
A doua zi începu munca. Era o muncă grea, care făcea să se cuibărească oboseala în umeri, oboseală pe care n-o biruia așa lesne nici chiar un duș fierbinte și nici odihna de după-amiază. Timp de două săptămîni, întreg echipajul s-a exersat în montarea radiofarurilor.
Oamenii au învățat foarte repede să monteze farul, deoarece fiecare din ei avea o bogată experiență inginerească. Dar burghiul vibrator se dovedise a fi un instrument foarte capricios, din care pricină stîncile din împrejurimile orașului s-au împodobit cu o mulțime de găuri strîmbe și diforme, mai înainte ca Ermakov să se declare mai mult sau mai puțin mulțumit de iscusința perforatorilor novici. Membrii echipajului au avut multă bătaie de cap și cu ventuzele cu vid.
— Nu pot să înțeleg — spuse odată supărat Bîkov, adresîndu-se lui Dauge — de ce ne pierdem vremea cu forajul? Tu știi să forezi, Iurkovski știe și el… Oare asta nu-i de ajuns?
— Să presupunem că eu și cu Volodea n-o să ajungem la Golconda — zise el simplu.
În zilele acelea, Kraiuhin putea fi văzut numai la micul dejun. Zi și noapte era ocupat cu echiparea expediției și își petrecea tot timpul pe la depozitele, întreprinderile și organizațiile care furnizau materiale rachetodromului. Se vede treaba că nu mergeau toate strună. Circulau zvonuri potrivit cărora Kraiuhin ar fi concediat pe cîte unii, iar altora le-ar fi interzis să se arate înaintea lui pînă nu lichidează defecțiunile. Oamenii vorbeau de cuvîntarea rostită de el la consfătuirea activului de partid al orașului, cu care prilej șeful poligonului s-a ales cu o săpuneală zdravănă.
Bîkov îl urmărea pe furiș pe Ermakov. Șeful expediției și comandantul navei era un om taciturn, rezervat și într-adevăr nu rîdea niciodată. În schimb zîmbea cu un zîmbet ciudat, schițat numai din buze. Iar atunci cînd zîmbea, ochii lui deveneau și mai reci ca de obicei. Bîkov se convinse foarte curînd că zîmbetul lui Ermakov nu făgăduia nimic bun aceluia căruia îi era adresat.
Odată, în timpul prînzului, Dauge s-a ridicat de la masă, lăsînd în farfurie cea mai mare parte din friptura de vițel ce-i fusese servită ca felul doi, potrivit rației dietetice.
— O clipă — îl opri cu o voce blîndă Ermakov. Te rog termină felul doi, Grigori Iohanovici.
— Nu pot, Anatoli Borisovici.
— Totuși te rog mult — stărui și mai blînd Ermakov.
Fără a spune nimic, Dauge își trecu muchea palmei prin dreptul beregatei.
Atunci Ermakov zîmbi cu zîmbetul lui ciudat.
— N-aș vrea să te mîhnesc, Grigori Iohanovici — spuse el încet de tot — dar am motive serioase să mă tem că atitudinea dumitale față de regimul de pregătire va sili expediția să se limiteze în ultimă instanță la un singur geolog. Noi nu ne putem permite să-i oferim lui Venus nici cea mai mică șansă împotriva noastră. Nici măcar bucata de friptură care a rămas nemîncată de dumneata…
Roșu pînă-n vîrful urechilor, Dauge se așeză din nou și înfipse furios furculița în friptura cu bucluc. Nimeni n-a scos o vorbă și nu s-a uitat spre el. Masa s-a sfîrșit într-o liniște mormîntală. Ermakov nu și-a luat ochii de la Dauge, pînă ce omul care s-a făcut vinovat de nerespectarea regimului n-a șters din farfurie, cu o coajă de pîine, cele din urmă picături de sos.
Bîkov constată, nu fără mirare, că acest incident nu a provocat printre tovarășii săi nici cea mai mică indignare față de severitatea lui Ermakov. Dimpotrivă, în aceeași seară, Iurkovski i-a vorbit îndelung și stăruitor, cu vocea coborîtă, lui Dauge, după care acesta din urmă a răsuflat adînc și și-a desfăcut brațele cu un aer vinovat.
Читать дальше