Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Bîkov asculta neclintit.

— Tu nu știi asta. N-ai somn numai fiindcă te simți în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt dincolo. Uite, Iurkovski, de pildă, stă acum și scrie versuri. Despre cerul albastru, despre negurile ce se lasă pe apa lacurilor, despre norii albi ce plutesc peste marginea pădurii. Sînt versuri proaste, cum găsești cu duiumul în orice redacție de pe Pămînt. El știe bine asta. Și totuși perseverează. Dauge închise cu zgomot cartea și se lăsă pe speteaza jilțului, dîndu-și capul pe spate. Iar rotofeiul de Krutikov, navigatorul nostru, gonește desigur cu mașina prin Moscova. Cu nevastă-sa. Ea stă la volan, iar dumnealui nu-și mai ia ochii de la dînsa. Și regretă că nu-s și copiii alături. Copiii lui stau la Novossibirsk, la bunica lor. Un băiețaș și o fetiță, tare drăgălași copii… — Dauge izbucni deodată în rîs: De dormit, doarme Bogdan Spițîn, al doilea pilot. Casa lui e în rachetă. „Eu, zice, stau pe Pămînt ca în tren: vreau să mă culc și să adorm, ca să ajung mai repede la destinație”. Bogdan e un locuitor al cerului. Avem noi din ăștia, molipsiți pentru toată viața. Bogdan s-a născut pe Marte, în orășelul științei de pe Marele Platou. Acolo și-a petrecut primii cinci ani din viață, după care maică-sa s-a îmbolnăvit și au fost expediați amîndoi pe Pămînt. Se zice că odată, cînd l-au lăsat pe micul Bogdașa să se plimbe prin iarbă, s-a plimbat el cît s-a plimbat, pe urmă a nimerit într-o băltoacă și a început să urle: „Vreau aca-asă-ă! Pe Ma-a-rte!”

Bîkov rîse înveselit, simțind cum se mistuie, cum i se ia de pe inimă ghemotocul greu al simțămintelor de neînțeles ce-l apăsau. Totul e cît se poate de simplu; el se află într-adevăr în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt „acolo”…

— Dar comandantul ce face? întrebă el.

Dauge își adună gîndurile:

— Nu știu. Nici nu-mi pot închipui… Nu știu.

— O fi dormind și el, ca Bogdan, locuitorul cerurilor…

Dauge clătină din cap:

— Nu cred… Cerul e senin?

— Nu, e înnorat…

— În cazul acesta chiar că nu știu — urmă Dauge, clătinînd iarăși din cap. Mi-aș fi putut închipui că Anatoli Ermakov șade acum și privește o stea strălucitoare de la orizont: Venus. Și mîinile Iui… — Dauge rămase o vreme tăcut. Apoi continuă: Ține pumnii strînși, și degetele-i albe…

— Ai și tu o fantezie, Iohanîci!…

— Nu, Alexei, asta nu e fantezie. Pentru noi, Venus e, în ultimă instanță, un episod. Am fost pe Lună, am fost pe Marte, acum mergem să cucerim o nouă planetă. Ne facem cu toții meseria. Ermakov însă… Ermakov are socotelile lui, niște vechi și cumplite socoteli. Am să-ți spun de ce merge el acolo: merge să se răzbune și să cucerească, fără cruțare și pentru totdeauna. Așa îmi închipui eu… Ermakov și-a consacrat planetei Venus și viața și moartea lui.

— Îl cunoști bine?

Dauge ridică din umeri:

— Nu-i vorba de asta. O simt. Și apoi — Dauge își trosni degetele — Nisidzima, japonezul, prietenul lui, Sokolovski, cel mai apropiat prieten, Și Fen-iu, mentorul lui, Ekaterina Romanovna, soția lui… pe toți i-a devorat Venus. Kraiuhin e pentru el al doilea tată. Ultima expediție a făcut-o pe Venus. După această expediție medicii i-au interzis pentru totdeauna să mai zboare… — Dauge sări din fotoliu și începu să se plimbe agitat prin odaie: Să îmblînzească și să cucerească — repetă el — fără cruțare și pentru totdeauna! Pentru Ermakov, Venus e o întruchipare îndărătnică și rea a tuturor forțelor stihiei ostile omului. Nu știu dacă noi ceilalți vom ajunge cîndva să înțelegem acest simțămînt. Poate e mai bine așa. Ca să-l înțelegi, trebuie să lupți așa cum a luptat Ermakov și să suferi așa cum a suferit el… Să cucerească pentru totdeauna… — repetă Dauge, dus pe gînduri.

Alexei Petrovici își scutură umerii, străbătut parcă de fiori.

— Iată de ce spuneam că mi-l imaginez cu pumnii strînși — încheie Dauge, uitîndu-se țintă la Bîkov. Cum însă cerul e înnorat, nu pot, pur și simplu, să-mi închipui ce-o fi făcînd. Cel mai probabil e că, într-adevăr, doarme.

Cei doi bărbați rămaseră o vreme tăcuți. Bîkov își zise că de bună seamă n-a avut încă prilejul să lucreze cu un asemenea șef.

— Și tu cum stai? întrebă deodată Dauge.

— Cu ce?

— Cu învățătoarea ta din Așhabad.

Bîkov se încruntă și se întristă totodată.

— Așa și-așa — spuse el, mîhnit. Ne vedem din cînd în cînd…

— Aha! Vă vedeți. Ei, și?…

— Nimic.

— Ai cerut-o?

— Am cerut-o.

— Te-a refuzat?

— Nu. Mi-a spus că are să se gîndească.

— De mult a fost asta?

— Acum șase luni.

— Și?

— Ce-i aia „și”? Mai mult n-a mai fost nimic.

— Ceea ce înseamnă că ești un prost în toată regula, Alexei, iartă-mă, te rog.

Bîkov răsuflă adînc. Dauge îl privea cu un zîmbet ironic, pe care nu și-l ascundea.

— Uluitor! zise el. Omul a trecut de treizeci de ani, iubește o femeie frumoasă și se vede cu ea de vreo șapte ani…

— De cinci.

— Bine, fie și de cinci. În cel de-al cincilea an își dă pe față sentimentele. Observați, femeia aceasta nefericită a așteptat răbdătoare cinci ani…

— Lasă asta, Grigori — se împotrivi Bîkov, făcînd o strîmbătură.

— O clipă! Apoi, după ce dumneaei a spus, din modestie sau dintr-o mică răzbunare, că o să se gîndească…

— Ajunge!

Dauge dădu din umeri:

— Tu singur ești de vină, Alexei! Curtea pe care i-o faci seamănă a bătaie de joc. Ce-o să-și închipuie ea despre tine? Că ești un motolog!

Bîkov tăcea mîhnit. Apoi spuse cu o nuanță de nădejde în glas:

— Cînd o să ne întoarcem…

Dauge chicoti:

— Măi, cuceritorule… pardon, specialistule în deșerturi! “Cînd o să ne întoarcem”!… Du-te la culcare, că mi-i silă să te văd!

Bîkov se ridică și luă cartea de pe masă.

„La description planetographique du Phobos”, Paul Dangée — citi el. Pe coperta interioară se vedea o dedicație scrisă cu creionul roșu, cu litere groase, în limba rusă: „Scumpului meu Dauge, de la credinciosul și recunoscătorul Paul Dangée”.

Bîkov se trezi în zori. Ușa care da în dormitor era întredeschisă. Numai în chiloți, negru, cu părul vîlvoi, Dauge ședea la masa de scris și privea portretul femeii aceleia tinere și triste, portretul Mașei Iurkovskaia. Apoi scoase portretul de pe perete și-l vîrî în rucsac.

Orașul era mic: cîteva sute de vile noi-nouțe, înșirate de-a lungul a patru străzi drepte, paralele, într-o vale mărginită de două rînduri de dealuri turtite și golașe. Soarele roșu al dimineții dădea un luciu difuz asfaltului ud, acoperișurilor ușor înclinate și copăceilor veseli din grădinițe. În pîcla trandafirie ce stăruia deasupra dealurilor se vedeau niște instalații uriașe, cunoscute din filme și din fotografii — rampele de lansare a navelor cosmice.

Înfășurat într-un halat alb, Alexei Bîkov stătea în fața geamului uriaș, care ocupa o jumătate din perete, și privea în stradă, așteptînd să fie chemat la medic. Echipajul lui „Hius” sosise aici în ajun, seara. În avion, Bîkov a dormit, dar nu și-a făcut, pesemne, somnul, și de aceea a moțăit și în mașina care l-a dus de la aeroport în oraș. Din impresiile din ajun a reținut doar strada scăldată în razele trandafirii ale soarelui, clădirea înaltă și luminoasă a hotelului și invitația femeii de serviciu: „Aceasta e camera dumneavoastră, tovarășe, poftiți!…” La orele șapte l-a trezit Dauge, care i-a făcut cunoscut că e ordin ca toată lumea să se prezinte la vizita medicală, spunîndu-i totodată că excesul de somn provoacă decubitusul.