Arkadi Strugatski: Țara norilor purpurii

Traducere: Igor Blok

Editura Tineretului, 1961

Страна багровых туч

Detgiz, 1959

Secretarul ridică asupra lui Bîkov singurul ochi pe care-l avea:

— Veniți din Asia Centrală?

— Da.

— Actele dumneavoastră…

Întinse stăruitor peste birou o mînă tuciurie, ce semăna cu un clește de rac, avînd degetul arătător peste măsură de lung; secretarului îi lipseau trei degete și o jumătate din palmă. Bîkov puse în mîna secretarului delegația sa și o adeverință. Despăturind încet delegația, secretarul citi:

„Inginerul-mecanic Bîkov Alexei Petrovici, de la Baza expediționară sovieto-chineză din Gobi, este delegat da Ministerul Geologiei să ducă tratative cu privire la continuarea lucrărilor. Baza oficială: o adresă C.S.C.I. din…”

Secretarul aruncă o privire asupra adeverinței, i-o restitui și-i arătă o ușă capitonată cu mușama neagră.

— Poftiți dincolo! Tovarășul Kraiuhin vă așteaptă.

— Delegația rămîne la dumneavoastră? întrebă Bîkov.

— Delegația rămîne la mine.

Bîkov își netezi părul și își îndreptă bluza din piele de antilopă. I se păru că a surprins în ochiul secretarului o privire curioasă ori poate ironică. Se încruntă, deschise ușa arătată și intră.

În cabinetul spațios, cu aspect sumbru, storurile de bambus erau lăsate jos, acoperind ferestrele. Pereții din material plastic, cu desăvîrșire goi, aveau reflexe difuze. Dușumeaua era acoperită cu un covor roșu, moale. Bîkov aruncă o privire în jur, căutîndu-l pe stăpînul cabinetului. Lîngă biroul masiv, pe care nu se afla mai nimic văzu profilîndu-se două chelii. Una din ele, palidă, bătînd în cenușiu, stătea nemișcată, înălțîndu-se puțin peste speteaza unuia din fotoliile destinate vizitatorilor. Cealaltă, de un galben ca șofranul, stătea aplecată peste mapele aflate pe birou, la celălalt capăt, și se legăna necontenit, ca și cînd posesorul ei ar fi mirosit suspicios hîrtiile de calc și copiile albastre, trase la heliograf, ale schițelor aflate înaintea lui.

Bîkov văzu apoi o a treia chelie: aceasta aparținea unei siluete hidos de grasă, într-o salopetă gri, care se întinsese pe covor, cu capul pleșuv, de culoare cenușie, vîrît stîngaci în ungherul dintre perete și dulapul de fier. De gît îi atîrna un șnur, ce se întindea pînă sub birou.

Bîkov se lăsă stînjenit cînd pe un picior, cînd pe celălalt, își trase din nou fermoarul de la bluză și aruncă o privire neliniștită spre ușă. În clipa aceea capul de culoarea șofranului dispăru. Se auzi un pufăit, și o voce înfundată, răgușită rosti satisfăcută: „Ține splendid! Splendid!” Deasupra biroului se ridică încet o siluetă greoaie și îndesată, într-o salopetă de lucru de nailon.

Omul era de statură uriașă, nespus de lat în umeri, de bună seamă cîntărind multe kilograme. Fața lui, cu pielea oacheșă, brăzdată de zbîrcituri, părea o mască; gura, cu buzele subțiri, era strînsă, formînd o linie dreaptă; de sub fruntea puternic bombată, ochii rotunzi și fără gene îl fixau cu răceală și atenție pe Bîkov.

— Ce doriți? se informă omul, cu vocea răgușită.

— Aș vrea să vorbesc cu tovarășul Kraiuhin — spuse Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la silueta masivă întinsă pe covor.

— Eu sînt Kraiuhin. Omul cu ochii rotunzi se uită și el cu coada ochiului la silueta de pe covor, după care îl fixă din nou pe inginer.

Chelia din fotoliu stătea nemișcată. Bîkov șovăi o clipă, făcu cîțiva pași și se prezentă. Kraiuhin îl ascultă cu capul plecat.

— Îmi pare bine — spuse el, rezervat. Te-am așteptat încă de ieri, tovarășe Bîkov. Ia loc, te rog — și Kraiuhin arătă, cu palma lui uriașă ca o cazma, fotoliul. Aici, te rog. Eliberează locul și stai jos.

Fără a pricepe nimic, Bîkov se apropie de birou, se întoarse înspre fotoliu și abia își stăpîni un rîs nervos, în fotoliu zăcea un ciudat costum de protecție, asemănător cu un costum de scafandru, dintr-o țesătură elastică de culoare cenușie. Peste speteaza fotoliului se ridica o calotă rotundă, argintie, prevăzută cu cleme metalice.

— Ia-l și pune-l jos — zise Kraiuhin.

Bîkov aruncă o privire la momîia cea grasă din ungherul de lîngă dulapul de fier.

— Și acesta e tot un costum de protecție — vorbi nerăbdător Kraiuhin. Ia loc odată!

Bîkov goli grăbit fotoliul și se așeză oarecum jenat. Kraiuhin se uită la el, fără a clipi.

— Așa… Bătu o vreme în birou cu degetele lui palide. Să facem cunoștință, tovarășe Bîkov. Mă numesc Nikolai Zaharovici. Așa să-mi spui. Ai să lucrezi sub conducerea mea. Dacă, bine-nțeles… Zbîrnîitul strident al telefonului îl întrerupse. Kraiuhin ridică receptorul: O clipă, tovarășe Bîkov… Alo! Da, eu sînt…

Mai mult nu rosti nici un cuvînt, dar Bîkov văzu în lumina albăstruie pe care o răspîndea ecranul videofonului cum lui Nikolai Zaharovici îi năvăli deodată sîngele în obraji și i se umflară la tîmple nodurile întunecate ale vinelor. Era vorba, se pare, de niște lucruri foarte grave. Delicat, Bîkov își lăsă ochii în jos și se apucă să examineze costumul de protecție care zăcea pe covor, alături de fotoliu. Prin gulerul desfăcut se vedea interiorul căștii. I se păru că distinge prin cască desenul gros al covorului, deși dinafară globul argintiu părea absolut opac. Bîkov se aplecă să vadă mai bine casca, dar în clipa aceea Kraiuhin puse receptorul în furcă și răsuci comutatorul.

— Să vină Pokatilov! ordonă el.

— Am înțeles! răspunse cineva nevăzut.

— Peste o oră.

— Am înțeles, peste o oră.

Comutatorul țăcăni din nou și se făcu liniște. Bîkov își ridică ochii și-l văzu pe Kraiuhin frecîndu-și cu putere fața cu palmele.

— Așa — spuse el calm, surprinzînd privirea lui Bîkov ațintită asupra lui. Ce cap sex! Nimic nu se prinde de el… Iartă-mă, te rog, tovarășe Bîkov. Unde-am rămas?… Da, da… Te rog încă o dată să mă ierți. Noi doi avem de vorbit serios, atît că nu prea dispunem de timp. N-avem timp de loc. Să trecem la subiect… Înainte de toate aș vrea să te cunosc mai îndeaproape. Vorbește-mi despre dumneata.

— Ce anume? întrebă Bîkov.

— Întîi și-ntîi biografia.

— Biografia? Inginerul rămase puțin pe gînduri. Biografia mea e cît se poate de simplă. M-am născut în 19.. în apropiere de orașul Gorki. Sînt fiul unui lucrător din navigația fluvială. Tata a murit de timpuriu, cînd nu împlinisem încă trei ani. Am crescut și am învățat la o școală-internat pînă la vîrsta de cincisprezece ani. Apoi am lucrat timp de patru ani ca ajutor de motorist și motorist pe glisoarele-amfibii reactoare de pe Volga. Sînt jucător de hochei. Am participat la două olimpiade, cu selecționata „Volga”. Am intrat la școala tehnică superioară de transporturi terestre, fosta școală pentru trupele autoblindate. (“De ce vorbesc atît de mult?” îl fulgeră un gînd, dîndu-i o senzație neplăcută.) Am absolvit secția de transporturi expediționare reactivonucleare. Apoi… am fost trimis în munți, în regiunea Tian-Șan-ului… După aceea am fost trimis în deșert, în Gobi… Am lucrat acolo, și tot acolo am intrat în partid. Ce-aș mai putea adăuga? Cam asta-i tot.

— Da, într-adevăr e o biografie simplă — consimți Kraiuhin. Va să zică ai treizeci și trei de ani?