Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

— Tovarășe Kraiuhin!

— Să nu te mire că-ți spun asta. Kraiuhin se întunecă la față: în fotoliul acesta au stat ei și alții, mai ceva, și s-au speriat în modul cel mai regretabil. Kraiuhin își trecu palma peste obraz. Ca să fiu sincer, de mult am pus eu ochii pe dumneata și mă bucur că nu m-am înșelat.

Bîkov icni stînjenit și se uită în altă parte. Apoi, calm, întrebă:

— De unde mă cunoașteți, tovarășe Kraiuhin?

— Din acțiunea pentru salvarea expediției Dauge. Era o expediție a departamentului nostru. De-atunci ți-am pus gînd rău. Am cerut relații despre dumneata, și așa mai departe. Iar cînd a venit momentul, te-am invitat aici.

— Am înțeles.

— De obicei se dă un termen de gîndire. O săptămînă, uneori o lună. Dar acum nu putem aștepta. Hotărăște-te, Alexei Petrovici. Te previn, dacă șovăi cît de cît, mai bine să renunți de la început. Nu-i cu supărare.

Bîkov izbucni în rîs:

— Nu, tovarășe Kraiuhin, nu renunț. Dacă dumneavoastră sînteți de părere că am să corespund, nu renunț. Accept propunerea. E, desigur, ceva neașteptat pentru mine, dar nu-i nimic, am să mă obișnuiesc. Sînt de acord.

— Foarte bine.

Kraiuhin dădu liniștit din cap și se uită la ceas.

— Acum, uite ce: expediția va fi relativ de scurtă durată, cel mult o lună și jumătate. Te aranjează?

— Mă aranjează…

— Amănunte în legătură cu munca ce te-așteaptă n-am să-ți dau acum. Ai să afli mai tîrziu. Timpul de care dispunem este foarte limitat. Te rog numai să ai în vedere că mîine plecăm.

— Mîine? Pe Venus?

— Nu, pe Venus plecăm ceva mai tîrziu. Deocamdată avem de lucru pe Pămînt. Insă nu la Moscova, ci în altă parte. Spune-mi, dar bagajul unde ți-este?

— Jos la garderobă. Am puține lucruri: un geamantan și un porthart. Nu-mi închipuiam…

— Asta n-are importanță. Unde vrei să tragi? Ți-aș recomanda „Praga”. E aici alături.

Bîkov încuviință cu un semn din cap:

— Cunosc, e un hotel bun.

— Foarte bun. Acum te las. Peste… — se uită din nou la ceas — peste vreo două ore și ceva, exact la șaptesprezece zero zero, să fii din nou aici, tovarășe cosmonaut. Atunci ai să mai afli cîte ceva. Ai luat masa? Desigur că nu. Restaurantul e la etajul doisprezece. Iei masa, te odihnești în bibliotecă sau la club, care se află în aceeași clădire, și la șaptesprezece punct te întorci. La revedere. Acuma trebuie, ca să zic așa, să-i trag cuiva o săpuneală.

Bîkov, încă puțin emoționat, se ridică și, după o clipă de șovăială, puse o întrebare care-l chinuia de mult:

— Tovarășe Kraiuhin, care este numele întreg al acestei instituții? În delegație scrie „C.S.C.I.”, dar am impresia că am descifrat greșit.

— C.S.C.I. Înseamnă Comitetul de stat pentru comunicațiile interplanetare de pe lîngă Consiliul de Miniștri. Eu sînt vicepreședinte al comitetului.

— Mulțumesc — spuse Bîkov. Comitetul pentru comunicațiile interplanetare — bolborosi el, întorcîndu-se spre ușă. Ei, da, desigur… Eu credeam că e Comitetul de stat pentru contactele internaționale… Aceleași inițiale…

În ușă, Bîkov se lovi de un om foarte înalt, care dăduse buzna în cabinet. Inginerul apucă să vadă doar că acesta purta niște ochelari mari, într-o elegantă ramă neagră, și că era nespus de palid. Omul nu-l observă pe vizitator și, izbindu-l în piept, începu de-a dreptul din prag:

— Nikolai Zaharovici!…

— Unde e reactorul numărul șase? auzi Bîkov basul răgușit al lui Kraiuhin, care de data aceasta nu prevestea nimic bun.

— Dați-mi voie, Nikolai…

— Eu te întreb unde-i reactorul numărul șase?

Inginerul Bîkov închise ușa și se îndreptă spre ieșirea din anticameră. Secretarul cel întunecat la chip îl petrecu cu singurul său ochi și se aplecă din nou peste hîrtiile de pe birou.

Venus e „a” doua planetă în ordinea depărtării de Soare. Distanța medie care o separă de Soare este de 0,723 unități astronomice = 108 milioane km… Venus efectuează o rotație totală în jurul Soarelui în 224 zile 16 ore 49 minute și 8 secunde. Viteza medie de deplasare pe orbită este de 35 km/sec… Venus este planeta cea mai apropiată de noi. În timpul trecerii sale între Pămînt și Soare, depărtarea ei de Pămînt poate fi de 39 mil. km. Cînd trece de cealaltă parte a Soarelui, V se află la o distanță de 258 mil. km de Pămînt… Diametru planetei V. este de 12.400 km, turtirea foarte mică. Luînd ca unitate datele pentru Pămînt, pentru V. avem diametrul 0,973, suprafața 0,95, volumul 0,92, forța de gravitație la suprafață 0,85, densitatea 0,88 (sau 4,86 gr/cm3), masa 0,81… Perioada de rotație este de aproape 57 de ore… V. e înconjurată de o atmosferă extrem de densă, alcătuită din bioxid de carbon și oxid de carbon, în care plutesc nori de cristale de amoniac… În prezent, V. este studiată de pe cîțiva sateliți temporari și permanenți, dintre care doi aparțin Academiei de Științe a U.R.S.S. Tentativele de debarcare pe V. (Abrosimov, Nisidzima, Sokolovski, Și Fen-iu ș.a.) și de cercetare directă a suprafeței sale nu au fost încununate de succes.

Bîkov privi fotografia în culori a planetei Venus — un disc gălbui pe un fond negru de catifea, cu umbre albastre și portocalii — și închise tomul greu. „Tentativele de debarcare… și de cercetare directă… nu au fost încununate de succes…” Scurt și cuprinzător. Da, s-au făcut încercări. Bîkov începu să-și aducă aminte de tot ceea ce știa din cărți și din ziare, de la conferințele televizate și din comunicatele succinte ale Agenției T.A.S.S.

La sfîrșitul celui de-al treilea deceniu după primele zboruri pe Lună, aproape toate obiectivele situate în limitele unui perimetru măsurînd un miliard și jumătate de kilometri de la Pămînt erau deja cunoscute omului. Au apărut științe noi — planetologia și planetografia Lunii, ale lui Marte, ale lui Mercur, ale sateliților mari ai marilor planete și ale unora dintre asteroizi. Exploratorii interplanetari, îndeosebi aceia care erau nevoiți să lucreze luni și chiar ani întregi departe de Pămînt, s-au obișnuit cu straturile mișcătoare de praf etern de pe cîmpiile Lunii, cu deșerturile roșii și cu dumbrăvile firave de haloxylon de pe Marte, cu prăpăstiile de gheață și cu platourile alpine încinse pînă la incandescență de pe Mercur, cu cerul străin pe care străluceau mai multe luni, cu Soarele semănînd cu o steluță luminoasă. Sute de nave brăzdau sistemul solar în toate direcțiile. Începea o nouă etapă a cuceririi spațiului de către om — epoca cuceririi marilor planete „grele”: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Venus.

Planeta Venus făcea parte dintre primele obiective asupra cărora se concentrase atenția cercetătorilor de pe Pămînt. Apropierea ei de Pămînt și de Soare, o anumită asemănare a unora dintre caracteristicile ei fizice cu acelea ale Pămîntului, cum și lipsa totală a unor date cît de cît complete cu privire la structura ei făceau ca ea să-i atragă, înaintea altora, pe exploratorii interplanetari.

La început, ca întotdeauna, au fost lansate aparate cosmice fără pilot. Rezultatele s-au dovedit a nu fi deloc mulțumitoare. O nebulozitate densă, semănînd cu mîlul oceanului, n-a îngăduit să se vadă nimic. Sute de kilometri de peliculă obișnuită și peliculă infraroșie arătau același lucru: o perdea albă, compactă, alcătuită dintr-un strat impenetrabil de ceață, se pare foarte gros. N-a îndreptățit speranțele nici radio-optica. În atmosfera planetei Venus, fasciculul de radiație electromagnetică era fie absorbit, fie reflectat de păturile ei superioare. Ecranele radiolocatoarelor rămîneau negre sau degajau o lumină uniformă, care nu spunea nimic. Tanchetele-laborator telemecanice și cibernetice, care și-au dovedit în chip strălucit însușirile cu prilejul explorării preliminare a Lunii și a lui Marte, nu au transmis nimic, pierind fără urmă undeva pe fundul acelui ocean dens cu suprafața cenușie-trandafirie.