Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

— Peste o lună împlinesc treizeci și patru.

— Și desigur nu ești căsătorit.

Această remarcă din partea șefului i se păru lui Bîkov destul de deplasată. Inginerul nu putea suferi să se facă aluzie la înfățișarea lui. În afară de asta, el cunoștea măcar o femeie pentru care fața lui arsă de soare, nasul ascuțit ca un vîrf de pantof și părul aspru și roșcat nu jucau un rol hotărîtor.

— Vreau să spun — urmă Kraiuhin — că acum o jumătate de an erai încă, se pare, celibatar.

— Da — răspunse sec Bîkov. Sînt și acum. Deocamdată.

Își dădu brusc seama că Kraiuhin știe multe despre persoana sa și îi pune toate întrebările acestea nu fiindcă l-ar interesa răspunsurile lui, ci pentru a-și face o „impresie personală” sau cine știe în ce alt scop. Era ceva neplăcut, și asta îl făcu pe Bîkov atent.

— Deocamdată sînt celibatar — repetă el.

— Prin urmare — spuse Kraiuhin — n-ai rude apropiate, nu?

— Prim urmare, nu.

— Și ești, ca să zic așa, absolut singur și independent…

— Da, singur. Deocamdată singur.

— Unde spui că ai lucrat în ultima vreme?

— În Gobi…

— Mult?

— Trei ani!

— Tot timpul în deșert?

— Da. Firește, cu mici întreruperi. Deplasări, cursuri… În cea mai mare parte însă, am stat în deșert.

— Nu te-ai plictisit?

Bîkov rămase pe gînduri.

— La început mi-a fost greu — spuse el, prudent. Apoi m-am obișnuit. Desigur, nu e ușor să lucrezi în deșert. Își aduse aminte de cerul dogoritor și de oceanele negre de nisip. Dar și deșertul poate fi îndrăgit.

— Da? făcu Kraiuhin. Poți îndrăgi deșertul? Dumneata îl iubești?

— M-am obișnuit, de bună seamă.

— Ultima dumitale funcție?

— Șeful coloanei de transportoare atomice universale de la Baza expediționară din Gobi.

— Așadar cunoști bine mașinile?

— Depinde care…

— Să zicem transportoarele acestea atomice ale dumitale.

Întrebarea i se păru lui Bîkov de prisos și de aceea nu răspunse.

— Spune-mi, dumneata ai condus anul trecut operațiile de salvare a expediției Dauge?

— Eu.

— Bravo, ai lucrat splendid! Fără dumneata, expediția ar fi fost pierdută.

Bîkov ridică din umeri:

— Pentru noi a fost un marș în salturi ca atîtea altele și nimic mai mult.

Kraiuhin își miji ochii.

— Dar și oamenii dumitale au avut de suferit, dacă nu mă înșeală memoria.

Bîkov roși — cu tenul lui, roșeața aceasta dădea feței sale o expresie cumplită — și spuse înciudat:

— S-a abătut peste noi furtuna neagră! Nu vreau să mă laud, tovarășe Kraiuhin, dar marșurile cu sunet de fanfară au loc numai la parăzi. În deșert, treaba asta e mai complicată.

Se simțea stînjenit și era înciudat. Kraiuhin îl cerceta cu un zîmbet nedefinit:

— Așa… Mai complicată… Trei ani în deșert. Nu e puțin. Asta e bine. Spune-mi, tovarășe Bîkov, în afară de serviciu te mai preocupă altceva?

Inginerul îl privi nedumerit:

— În ce sens?

— Ce faci în timpul liber?

— Hm… Citesc, joc șah.

— Mi se pare că ai unele lucrări?

— Am.

— Multe?

— Nu, nu sînt multe. Două articole în revista „Transporturile pe șenile”.

— Pe ce temă?

— Repararea motoarelor-reactor atomice în condiții de exploatare. O experiență proprie.

— Repararea motoarelor-reactor atomice… Foarte interesant. Apropo, în afară de hochei, ce te mai interesează în materie de sport?

— Sambo… Sînt instructor.

— Asta e bine. Așa. Dar astronomia nu te-a interesat niciodată?

Bîkov avu impresia că Kraiuhin își bate joc de el.

— Nu, astronomia nu m-a interesat — îi răspunse.

— Păcat!

— Se poate.

— Spun asta, Alexei Petrovici, deoarece munca pe care o vei face la noi va fi pînă la un anumit punct, ca să zic așa, legată de această știință.

Inginerul se încruntă.

— Iertați-mă, nu prea vă înțeleg…

— Ce ți s-a spus cînd ai fost trimis aici?

— Mi s-a spus că sînt trimis în vederea unor tratative pentru participarea mea la o expediție științifică. Temporar…

— La ce expediție anume nu ți s-a spus?

— Undeva în niște deșerturi, în căutarea unor minereuri rare.

Kraiuhin își trosni degetele palide și își puse palmele pe birou.

— Da, firește — bolborosi el. Foarte firesc. Ei nu știu asta. Uite ce e, Alexei Petrovici — vorbi Kraiuhin, răsuflînd adînc. Desigur, astronomia n-are nici o contingență cu asta; mai precis, aproape că n-are. Și mai precis: pentru dumneata n-are nici o contingență. N-are importanță că nu te interesează astronomia. Nu cred că va trebui să apelezi la ea. La nevoie ai să mai citești și dumneata cîte ceva, o să-ți mai spună și alții. Esențialul e însă că dumneata n-ai să lucrezi aici; ca să zic așa, nu pe Pămînt.

Bîkov clipi neliniștit din ochi. Deodată avu din nou senzația că nu se simte în apele sale, exact cum se întîmplase cu o jumătate de oră în urmă cînd pășise pragul acestui cabinet.

— Mi-i teamă că… nu vă înțeleg — rosti el, bîlbîindu-se. Nu pe Pămînt? Poate în Lună?

— Nu, nu în Lună. Mult mai departe.

Asta semăna cu un vis foarte ciudat.

Sprijinindu-și bărbia în degetele împreunate, Kraiuhin spuse:

— De ce te miri atîta, Alexei Petrovici? Sînt treizeci de ani de cînd oamenii zboară pe alte planete. Îți închipui oare că aceștia sînt altfel de oameni? Nicidecum. Sînt oameni obișnuiți, la fel ca dumneata. Oameni cu diferite specialități. Eu, de pildă, sînt convins că dumneata ai putea deveni un foarte bun explorator interplanetar. De altfel, mulți dintre cosmonauți au venit la noi, ca să zic așa, dinafară, de exemplu din aviație. Îmi dau seama că dumitale, inginer cu o specialitate strict „terestră”, nici nu putea să-ți treacă prin cap că ai avea posibilitatea să iei parte la o acțiune de felul acesta. Întîmplarea face însă ca noi să trimitem o expediție pe planeta Venus și să avem nevoie de un om care să cunoască la perfecție condițiile muncii în deșert. Nu cred că deșerturile de-acolo să se deosebească cine știe ce de scumpul dumitale Gobi. Atît că va fi ceva mai greu.

Bîkov își aminti deodată:

— Golconda uranică!

Kraiuhin îi aruncă o privire scurtă, foarte atentă:

— Da. Golconda uranică. Ei, vezi, știi aproape tot.

— Venus… — rosti tărăgănat Bîkov. Golconda uranică… Clătină din cap și rîse. Eu și în cer! De necrezut!

— Ei, hai, că n-oi fi dumneata chiar așa de păcătos, în afară de asta, noi nu te trimitem în grădinile raiului. Dar poate… — Kraiuhin se aplecă și coborî vocea: Ți-i teamă?

Bîkov rămase pe gînduri.

— Desigur, mi-i cam teamă — mărturisi el. Ba chiar mi-i teamă de-a binelea. S-ar putea să nu corespund. Se uită la Kraiuhin și zîmbi: Nu, nu mă tem eu într-atîta încît să refuz. Dar vă dați și dumneavoastră seama că toate acestea sînt atît de neașteptate. Și apoi… Sînteți încredințat că am să corespund?

— Sînt absolut convins. Firește, acolo o să fie greu, foarte-foarte greu, o să întîmpinați probabil primejdii pe care nici nu le bănuim… Dar dumneata ai să te descurci.

— Dumneavoastră știți mai bine, tovarășe Kraiuhin.

— Da, cred că știu mai bine. Așadar, Alexei Petrovici, să considerăm că n-ai să dai fuga la ministerul dumitale și n-ai să-i implori pe cei de acolo să fii eliberat din motive de sănătate sau din motive de ordin familial.