Arkadi Strugatski: Țara norilor purpurii

Atunci au pornit la asaltul planetei Venus oameni temerari. Pe bordul celor mai bune nave interplanetare, trei expediții, echipate cu cele mai avansate mijloace tehnice din acea vreme, s-au avîntat una după alta în atmosfera misterioasei planete. Prima navă a ars, fără a mai apuca să transmită ceva (observatorii au înregistrat o explozie în locul unde nava a pătruns în atmosfera planetei). Cea de-a doua expediție a comunicat că se pregătește de coborîre, iar după douăzeci de minute a făcut cunoscut că nava e purtată de niște curenți atmosferici de o forță neînchipuită. Apoi a amuțit pentru totdeauna. A treia expediție a reușit să coboare pe suprafața planetei. Dar, datorită unor capricii ale atmosferei foarte nestabile de pe Venus, nu s-a putut menține legătura cu cei debarcați decît timp de douăzeci și patru de ore. Șeful expediției a comunicat că pe planetă bîntuiau furtuni de nisip, trombe ce smulgeau din loc stînci întregi, și că stăruia o beznă care învăluia totul de jur împrejur. Apoi a amuțit și această expediție. Cîteva zile mai tîrziu s-a auzit o voce spunînd repede la microfon: „Febră, febră, febră…” Cu aceasta, legătura s-a întrerupt.

Trei expediții pierdute într-un răstimp atît de scurt — era prea de tot! Devenise evident că planeta Venus va putea fi asaltată abia după o nouă muncă de pregătire dintre cele mai minuțioase. Era necesar să se facă recunoașteri migăloase, complete și cît mai temeinice. Congresul internațional de Cosmonautică a elaborat un plan de studiere a planetei Venus pe o perioadă de cincisprezece ani. În vederea lucrărilor de cercetare, omenirea a pus în acțiune întreg arsenalul bogat al științei și tehnicii. S-au construit cîțiva sateliți-laborator, echipați cu sute de aparate automate. S-au folosit sonde de recunoaștere autopropulsate, aparatură optică cu raze infraroșii și aparataj electronic, dispozitive cu flux de ioni, și multe altele. Datele obținute erau necontenit sistematizate de cele mai mari mașini electronice de calculat din lume. Atmosfera planetei Venus a fost studiată atît de detailat, încît au rămas uluiți înșiși oamenii de știință. S-a determinat, în sfîrșit, cu toată precizia, perioada de rotație a lui Venus. A fost întocmită în linii generale o hartă a lanțurilor de munți de pe planetă. Au fost măsurate cîmpurile ei magnetice. Lucrările se desfășurau metodic și sistematic.

Un satelit-laborator a descoperit pe Venus o zonă de ionizare intensă. După cîtva timp, această descoperire a fost confirmată de cercetătorii sovietici, chinezi și japonezi. S-a constatat că zona de ionizare supra-intensă, care ocupă o suprafață de aproximativ o jumătate de milion de kilometri pătrați, se localizează periodic într-un anumit sector de pe suprafața planetei, că ea nu are nici o legătură cu stratul gros de nori și, ca atare, este exclusă ipoteza originii ei atmosferice. Rămînea de presupus că sursa de ionizare provenea chiar de pe scoarța solidă a planetei. Dacă ionizarea era provocată de o radiație radioactivă, ea se putea datora numai unor minereuri radioactive de o concentrare nemaivăzută. Denumirea de „Golconda uranică” se impunea de la sine.

Acum lucrurile au luat o altă întorsătură. În ceea ce privește elementele active grele, omenirea rămînea încă în urmă. Tehnologia extracției elementelor grele se dezvolta încet; în orice caz, cererea de elemente grele active depășea cu mult producția întreprinderilor de înnobilare, iar obținerea lor pe cale artificială era mult prea costisitoare. Interesului științific pur academic față de Venus i s-a adăugat un interes mai practic.

Au urmat alte expediții. Sokolovski, vicepreședintele Congresului internațional de Cosmonautică, și-a găsit moartea. Nisidzima s-a întors la Nagoya orb. Și Fen-iu, cel mai bun pilot al Chinei, a pierit fără urmă. Se vede treaba că vechile mijloace de asalt nu erau eficace pentru această planetă, care parcă își bătea joc de eforturile oamenilor. Analiza datelor precare cu privire la cauzele catastrofelor a arătat că pe Venus se va putea efectua o coborîre numai dacă se va renunța la vechile forme și principii ale tehnicii zborurilor interplanetare. Congresul internațional a recomandat să se renunțe provizoriu la întreprinderea unor noi tentative cu vechile mijloace și a instituit un premiu pentru elaborarea unui nou gen de transportor interplanetar, capabil să străpungă cuirasa în clocot a atmosferei de pe Venus. În U.R.S.S. se lucra intens la construirea unei rachete fotonice. Alte țări căutau și ele căi noi.

Cu doi ani înainte de narațiunea noastră, în ziarele centrale a apărut o știre care anunța că pe cel mai mare satelit artificial al Pămîntului, „Veidadî Iu-i” — „Marea prietenie” — specialiștii sovietici și chinezi în domeniul turnării agravitaționale (turnare în condiții de imponderabilitate) au început turnarea corpului primei rachete fotonice. Această rachetă specială îi va sluji poate lui Bîkov și tovarășilor săi să răzbească spre deșerturile de pe Venus… „care nu cred să se deosebească cine știe ce de scumpul dumitale Gobi”, cum a zis Kraiuhin.

Dar, fie că e vorba de o rachetă fotonică sau de una atomică, fie că deșerturile de pe Venus se deosebesc sau nu de acelea din Gobi, este limpede că expediția nu se duce la ceva de-a gata. Zborurile interplanetare și îndeosebi munca pe alte planete constituie o întreprindere întreit de grea și de complicată. Pentru cucerirea planetei Venus și a bogățiilor Golcondei uranice, a acestor zăcăminte aproape fabuloase, se cer cunoștințe vaste, o sănătate de fier, o putere de rezistență neobișnuită. Trebuie să fii un adevărat explorator interplanetar, adică unul din acei eroi care apar în filme întîmpinați cu flori sau… își găsesc mormîntul în abisurile sumbre ale spațiului cosmic fără de sfîrșit. Va avea oare modestul inginer Bîkov suficiente cunoștințe, destulă sănătate și putere de rezistență? De altfel…

Kraiuhin știe mai bine. Kraiuhin este vicepreședintele C.S.C.I., al Comitetului de stat pentru comunicațiile interplanetare. Și dacă Kraiuhin e încredințat că Bîkov va corespunde misiunii date, înseamnă că așa va fi. Într-adevăr, exploratorii aceștia interplanetari sînt și ei oameni tot ca și dînsul! Dacă pot ei, o să poată și el.

Bîkov se surprinse uitîndu-se țintă în ochii drăgălașei bibliotecare de la masa de vizavi. Fata se încruntă, apoi nu se mai putu stăpîni și izbucni în rîs. Bîkov se încruntă la rîndul lui. Da, trebuie să expedieze o telegramă la Așhabad, anunțînd că deplasarea va fi de lungă durată. Păcat că nu se pot vedea înainte de plecarea expediției… La ce-ar folosi însă o întîlnire? Poți oare să spui în cîteva minute tot ce ți-ai pus în gînd vreme de cîțiva ani? Să lăsăm, dar, soarta să decidă. Cînd se va înapoia… (în mintea lui Bîkov răsări o fotografie dintr-o revistă ilustrată, care înfățișa înapoierea dintr-o cursă grea a unor eroi ai spațiilor cosmice, întîmpinați cu flori, zîmbete, brațe ridicate în semn de salut…), deci cînd se va înapoia, își va lua un concediu și va pleca la Așhabad. Va merge la o anumită casă, va apăsa pe butonul soneriei și atunci…

Bîkov se uită la ceas. Pînă la cinci mai rămăseseră cîteva minute. Se ridică, restitui, cu o ușoară înclinare a capului, volumul din enciclopedie fetei aceleia cu zîmbetul pe buze și se duse la Kraiuhin.

În anticameră, secretarul cel cu un singur ochi îl salută ca pe o veche cunoștință, dînd din cap. Bîkov se mai uită o dată la ceas (era cinci fără un minut), își trecu degetele prin păr, își îndreptă bluza și deschise hotărît ușa care da în cabinet.