Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Avu impresia că a intrat într-o altă încăpere. Storurile erau ridicate; pe geamurile larg deschise intra, într-un șuvoi vesel, soarele, inundînd pereții catifelați din material plastic de culoare deschisă. Fotoliul din fața biroului era dat la o parte. În fotoliu se mai afla costumul de protecție ce semăna cu un costum de scafandru, cu calota argintie aruncată peste speteaza fotoliului. Covorul, făcut sul, era întins de-a lungul unui perete. În mijlocul cabinetului, pe parchetul lucios, stătea un obiect ciudat, asemănător cu o uriașă broască țestoasă, de culoare cenușie, cu cinci picioare groase ca niște butuci. O cuirasă netedă de formă sferică se ridica la cel puțin un metru deasupra dușumelei. În jurul broaștei țestoase făcuseră cerc cîțiva oameni, care stăteau pe vine.

Cînd intră Bîkov, unul din ei, un bărbat îndesat, lat în spete, cu niște ochelari negri cu rama groasă ce-i acopereau jumătate din față, înălță capul cu chelia galbenă lucind în soare și rosti cu vocea răgușită a lui Kraiuhin:

— Iată-l! Tovarăși, vă prezint pe cel de-al șaselea membru al echipajului, inginerul Alexei Petrovici Bîkov,

Toți se întoarseră spre el. Erau de față un bărbat înalt, foarte frumos, într-un costum subțire și elegant, un grăsan ras în cap, care se făcuse stacojiu la față din pricina căldurii, un tînăr oacheș, care își ștergea mîinile-i vînoase cu un ghemotoc de cîlți îmbibat în ulei și… Dauge, vechiul și bunul prieten Grigori Iohanovici Dauge, tot așa de slăbănog și deșirat ca anul trecut în Gobi, acum însă fără șalvari și fără basma pe cap,ci într-o ținută obișnuită de oraș. Dauge se uita ia Bîkov și îi făcea semne prietenoase din cap, zîmbind cu gura-i largă.

— Faceți cunoștință — spuse Kraiuhin. Vladimir Sergheevici Iurkovski, un excelent geolog și un încercat explorator interplanetar.

Bărbatul cel frumos și elegant strînse ușor mîna lui Bîkov și se întoarse indiferent. Bîkov îi aruncă pe furiș o privire lui Kraiuhin. Avu impresia că în ochii rotunzi ai acestuia s-au aprins și s-au stins numaidecît niște luminițe vesele.

— …Bogdan Bodganovici Spițîn, pilot, unul din cei mai buni cosmonauți din lume, participant la primele expediții în centura asteroizilor.

Tînărul cel oacheș își arătă dinții foarte frumoși. Avea mîna fierbinte și tare ca fierul.

— …Mihail Antonovici Krutikov — urmă Kraiuhin. Navigator. Mîndria cosmonauticii noastre sovietice.

— Ei, și dumneavoastră, Nikolai Zaharovici, mormăi grăsunul, fîstîcit ca o fată, privindu-l binevoitor po Bîkov de jos în sus. Tovarășul Bîkov și-ar putea într-adevăr închipui… Îmi pare bine de cunoștință, încîntat, tovarășe Bîkov!…

— …în sfîrșit… De altfel cred că aici prezentările sînt de prisos.

Bîkov și Dauge se îmbrățișară.

— Foarte bine, Alexei, foarte bine! șopti Dauge.

— Nu-mi vine să cred! Iohanîci, tu ești?

— Eu, Alexei!

Kraiuhin îl luă pe Bîkov de braț.

— Comandantul navei și șeful expediției…

Bîkov se întoarse. În prag stătea un bărbat zvelt, de statură potrivită, foarte palid și cu desăvîrșire cărunt, deși, judecind după fața lui fină, cu trăsături regulate și precise, nu-i puteai da mai mult de treizeci și cinci de ani. Pesemne că intrase în urma lui Bîkov și se oprise locului, urmărind ceremonia sumară a prezentărilor.

— …Anatoli Borisovici Ermakov.

Auzindu-i numele, prezent în permanență cu cîteva luni în urmă în paginile ziarelor, Bîkov luă poziția de drepți. Sînt oameni a căror superioritate absolută asupra ta o simți de la prima vedere. Un astfel de om era fără îndoială Ermakov. Bîkov simțea cu toată ființa lui că omul acesta posedă o voință extraordinară, o fermitate de neclintit, aproape feroce, o inteligență vie și prodigioasă. Gura energică a lui Ermakov schiță un zîmbet politicos, dar ochii lui negri cercetau cu atenție și curiozitate fața noului membru al expediției.

Trecură cîteva secunde insuportabil de lungi. În cele din urmă Ermakov rosti pe un ton binevoitor:

— Încîntat, tovarășe Bîkov.

Inginerul strînse cu băgare de seamă mîna lui subțire și caldă, după care se retrase grăbit lîngă Dauge. Observă pe fruntea lui Grigori Iohanovici broboane de sudoare. De altfel, în cabinet era destul de cald.

— Așa, tovarăși… — începu Kraiuhin. Acum, cînd ne-am adunat cu toții, să începem consfătuirea noastră, ultima de la Moscova.

Kraiuhin se apropie de birou și apăsă pe unul din butoanele de pe placa de ebonit a videofonului. Se auzi un bîzîit înfundat. Bîkov se dădu fără voie îndărăt, cînd broasca țestoasă se lăsă încet sub dușumea printr-o deschizătură largă, de formă pătrată, peste care se împreunară numaidecît canaturile parchetului. Dauge și Spițîn așternură covorul la loc, iar grăsanul de Krutikov trase fotoliul lîngă birou.

— Luați loc, vă rog — îi pofti Kraiuhin.

Se așezară cu toții pe niște scaune ușoare de mahon. Se făcu liniște.

— Sînt fericit să v-aduc la cunoștință, prieteni — începu Kraiuhin — că decizia a fost semnată. A fost semnată acum două ore. Tot ceea ce privește, ca să zic așa, personalul expediției, s-a aprobat fără nici o rezervă. Felicitările mele!

Nimeni nu se clinti, numai frumosul Iurkovski își dădu deodată capul pe spate, aruncîndu-i o privire fugară lui Bîkov.

— Relativ la obiective… — Kraiuhin se opri și duse la ochi o foaie de hîrtie. Relativ la obiective, comitetul a găsit necesar să aducă unele modificări. Mai bine zis să facă unele completări.

— Gata, începe… — bombăni nemulțumit, dar foarte încet, Dauge.

Sună telefonul. Kraiuhin ridică receptorul, îl puse la loc, întoarse comutatorul și mormăi:

— Sînt în ședință.

— Am înțeles! răspunse cineva de la celălalt capăt al firului.

— Așa, tovarăși. În general, cum se zice, totul rămîne așa cum prevede proiectul. Un obiectiv complex: încercarea unor noi mijloace tehnice și efectuarea de prospecțiuni geologice pe Venus. Întrucît avem în mijlocul nostru un novice, care nu e la curent cu preocupările noastre, și avînd în vedere că repetiția e, ca să zic așa, mama învățăturii… și fiindcă în general nu e de prisos să vă aduc la cunoștință, cuvînt cu cuvînt, cuprinsul acestei părți a deciziei, citez: „Paragraful opt. Țelul expediției constă, în primul rînd, în a experimenta sub toate aspectele calitățile tehnice și de exploatare ale unui nou gen de transportor interplanetar — racheta fotonică „Hius”. În al doilea rînd, expediția are misiunea de a coborî pe Venus în regiunea zăcămintelor de minereuri radioactive „Golconda uranică”, descoperite cu doi ani în urmă de expediția Tahmasib-Ermakov…”

Bîkov răsuflă zgomotos. Dauge îi puse mîna pe genunchi în semn de avertizare.

— „…și de a efectua prospecțiuni geologice. Paragraful nouă. Grupul geologic al expediției are sarcina de a determina limitele zăcămintelor „Golconda uranică”, de a culege probe și de a calcula cu aproximație rezervele de zăcăminte radioactive existente acolo. La înapoiere vor fi prezentate comitetului concluzii cu privire la valoarea economică a zăcămintelor”. Totul e așa cum era prevăzut, nu? spuse Kraiuhin. Iată însă un punct care în proiect lipsea. Ascultați: „Paragraful zece. Expediția are misiunea de a găsi un teren de coborîre situat la cel mult cincizeci de kilometri de limita zăcămintelor „Golconda uranică”, propice pentru toate genurile de mijloace de transport interplanetare și de a amenaja pe acest teren faruri automate cu unde ultrascurte sistem Usmanov-Schwartz, alimentate prin resurse locale”.