Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Kraiuhin puse foaia de hîrtie pe birou și se uită la interlocutorii săi. O vreme rămaseră cu toții tăcuți. Apoi Iurkovski, arcuindu-și admirabil o sprinceană deasă și neagră, rosti:

— Și cine se va ocupa de asta?

— Ciudată întrebare, Vladimir Sergheevici — zîmbi ironic Kraiuhin.

— Perfect, perfect, de găsit găsim noi un teren — vorbi repede Dauge. La nevoie amenajăm unul. Însă în ceea ce privește farurile… Într-adevăr, chestiunea aceasta pare să fie delicată și cere cunoștințe speciale…

— Asta, dragi tovarăși, nu mă mai privește. Asta îl privește pe șeful expediției. Kraiuhin scoase din sertar o țigară și o aprinse. Nu-i așa, Anatoli Borisovici?

Bîkov se întoarse plin de curiozitate spre Ermakov. Acesta încuviință indiferent cu o ușoară mișcare a capului.

— Eu cred — spuse el domol — că o să ducem misiunea la bun sfîrșit. Avem la dispoziție încă cel puțin o lună și jumătate, dacă nu mă-nșel. În acest răstimp vom putea studia pe deplin particularitățile de construcție a farurilor și vom putea executa două-trei asamblări de probă. Asta nu e o chestiune chiar atît de „delicată”…

— Vă rog să țineți seama — îl întrerupse Kraiuhin — că pentru treaba asta eu n-am să vă dau o lună și jumătate. Nici măcar o lună nu vă dau.

— Bine, dacă e așa, ne ajung și trei săptămîni. Ermakov coborî privirea, examinîndu-și degetele lungi și subțiri: Firește, dacă o să ne asigurați condițiile necesare.

— N-am înțeles — interveni Iurkovski — fără a mai aștepta răspunsul lui Kraiuhin, ce înseamnă „alimentate prin resurse locale”. Așa mi se pare că scrie acolo, nu?

Krutikov dădu de cîteva ori din cap, iar Spițîn spuse zîmbind:

— E clar… Radioelemente, dacă Golconda conține măcar pe jumătate atîtea substanțe active cîte se spune că ar conține, sau termoelemente… Dar… Eh, ce să mai vorbim! Ordinul e ordin!

— Una e să ordoni, alta e să execuți — bombăni Iurkovski. În orice caz ar fi fost de dorit să fim consultați și noi înainte de a se trece acest punct în hotărîre.

„De ce Kraiuhin nu l-o fi punînd la locul lui pe filfizonul ăsta, care-și permite prea multe?” se gîndi înciudat Bîkov.

Gura dreaptă, ca o tăietură de brici, a lui Kraiuhin se întinse într-un zîmbet ironic:

— Ai impresia, Vladimir Sergheevici, că e ceva ce depășește puterile expediției?

— Nu e vorba de-asta…

— Desigur, nu e vorba de asta! spuse tăios Kraiuhin. Desigur, nu e vorba de asta! E vorba doar că, din cele opt nave trimise pe Venus în ultimii douăzeci de ani, șase s-au sfărîmat de stînci. E vorba doar că „Hius” e trimis nu numai… și nu atît de dragul extazierilor dumitale geologice, Vladimir Sergheevici. E vorba că în urma dumneavoastră vor pleca alții… zeci și sute. Venus… Golconda nu mai poate fi lăsată fără puncte de reper. Nu se poate, drace! Ori vom avea acolo faruri automate de nădejde, ori vom continua să trimitem la nesfîrșit oamenii la o moarte aproape sigură. E cu putință oare, ca să zic așa. să nu înțelegi dumneata lucrul acesta. Vladimir Sergheevici?

Apucat de un acces de tuse, Kraiuhin aruncă țigara și își șterse chelia cu batista. Iurkovski, roșu la față, se uita într-o parte. Toți tăceau, Dauge îi dădu un ghiont lui Bîkov:

— Uite așa sînt readuși pe pămînt oamenii care plutesc cu capul în nori.

— Lasă, Iohanîci! îi șopti înciudat Bîkov. Lasă-mă să ascult.

Bîkov nu era încă pe deplin lămurit asupra proiectului și mijloacelor expediției. Pînă una alta era limpede că cel puțin o dată oamenii au reușit să debarce cu succes pe Venus. Era vorba de expediția lui Tahmasib-Ermakov. Golconda uranică nu era un mit.

— N-o să fie nevoie să modificăm datele zborului? întrebă Ermakov.

— Nu, datele nu se modifică. Mihail Antonovici trebuie să decoleze la cincisprezece — optsprezece august.

Navigatorul Krutikov dădu din cap zîmbind.

— Mai am o întrebare — spuse pe neașteptate Iurkovski.

— Te rog, Vladimir Sergheevici.

— Nu prea înțeleg rolul tovarășului… ă-ă… Bîkov, în cadrul expediției noastre. Nu mă îndoiesc cîtuși de puțin de… ă-ă… deosebitele sale calități atît fizice cît și morale, totuși aș fi curios să-i cunosc specialitatea și sarcinile.

Bîkov încetă să mai răsufle.

— Dumneata știi — vorbi rar Kraiuhin — că expediția va avea de lucrat în deșert. Tovarășul Bîkov e un bun cunoscător al deșertului.

— Hm… Credeam că e specialist în terenuri de coborîre. E de presupus că și Dauge cunoaște deșertul tot atît de bine.

— Dauge cunoaște deșertul mult mai puțin! replică supărat Grigori Iohanovici. Mult mai puțin. Numitul Dauge s-a făcut de rîs în cele mai prozaice dune din Gobi, și dacă nu era Bîkov… Tu nu-l cunoști pe Bîkov, Volodea, și nu cunoști deșertul Nu toate deșerturile sînt la fel ca cel de pe Marele Platou.

Kraiuhin așteptă calm să sfîrșească Dauge, după care conchise:

— Afară de asta, Alexei Petrovici e un eminent inginer, chimist-radiolog și conductor auto.

Iurkovski ridică din umeri:

— Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău. N-am nimic împotriva inginerului Bîkov. Trebuie însă să cunosc răspunderile ce revin unui tovarăș de expediție! Acum știu că e specialist în deșerturi.

Bîkov strînse din dinți și rămase tăcut. Kraiuhin însă, fixîndu-l mînios pe Iurkovski, rosti cu o voce de tunet:

— Te rog să mă corectezi, dacă greșesc, Vladimir Sergheevici. Dumitale, pare-mi-se, ți s-a întîmplat acum cinci ani, cînd te aflai pe Marte, să ți se desfacă o șenilă a tanchetei, nu? Și ai mers pe jos cu Hlebnikov cale de cincizeci de kilometri, pentru că n-ai știut s-o repari…

Iurkovski sări de la locul său, gata să riposteze, dar Kraiuhin urmă:

— La urma urmei, nici măcar nu e vorba de asta. Pe lîngă toate celelalte considerente, inginerul Bîkov a fost inclus în efectivul expediției și datorită acelor, ca să zic așa, deosebite calități fizice și morale ale sale, de care dumneata, cum singur ai mărturisit, nu te îndoiești. Dînsul e un om pe care dumneata, Vladimir Sergheevici, ai să te poți bizui în momentele de cumpănă. Și asemenea momente au să fie, îți garantez!

— Capitulează! îl sfătui Krutikov pe Iurkovski, bătîndu-l pe spate. Cu atît mai mult, cu cît el a fost acela care l-a salvat pe iubitul tău Dauge…

— Încetează! se oțărî Iurkovski.

Bîkov își trase răsuflarea și își netezi părul aspru de pe creștet.

— Fiindcă veni vorba de răspunderi… — spuse Kraiuhin, scoțînd din sertar o foaie de hîrtie împăturită în patru — le cunoaște toată lumea, dar… am să vi le mai citesc o dată: „Ermakov — șeful expediției, comandantul navei, fizician, biolog și medic. Spițîn — pilot, radiotelegrafist, navigator și inginer de bord. Krutikov — navigator, cibernetician, pilot și inginer de bord. Iurkovski — geolog, radiotelegrafist, biolog. Dauge — geolog, biolog. Bîkov — inginer-mecanic, chimist, conductorul transportorului, radiotelegrafist”.

— Specialist în deșerturi… — șopti Dauge.

Bîkov înălță din umeri nerăbdător.

— Și acum, încă ceva… — Kraiuhin se ridică și se sprijini în mîini, cu palmele pe birou. Cîteva cuvinte despre enigma lui Tahmasib…

— O, doamne! bombăni jalnic Krutikov.

— Ai zis ceva? replică Kraiuhin, întorcîndu-se spre el.

— Nimic, Nikolai Zaharovici.

— Voiai să spui, probabil, că te-a plictisit de moarte mitul acesta al enigmei lui Tahmasib?