Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Mihail Antonovici scoase un țipăt și se repezi spre ei. Atunci, cel din față se săltă cu o iuțeală uimitoare în genunchi și ridică pistolul.

— Care ești? spuse el, cu un glas răgușit.

— Alexei! strigă Mihail Antonovici și, căzînd în genunchi lîngă inginer, se lipi de dînsul și izbucni în lacrimi, copleșit de emoție și totodată nespus de bucuros.

Sub gheata lui afundată în nisip foșni o foaie de hîrtie, care fusese cîndva albă, dar care acum era mînjită de noroi, mototolită, cu marginile zdrențuite. Pe foaia de hîrtie se mai puteau încă desluși și pata neagră a Golcondei, și cercul care marca mlaștina, și un cerculeț roșu la sud-est de craterul de nămol. Dacă Mihail Antonovici ar fi cunoscut propriile sale coordonate, ar fi văzut numaidecît că „Hius” se afla în acest cerculeț — Anatoli Borisovici Ermakov, comandantul celei mai bune planetonave din lume, se înșela rar. Și de data aceasta s-a înșelat doar cu cîțiva kilometri…

Cînd Bîkov sfîrși de povestit, Mihail Antonovici izbucni din nou în plîns:

— Tovarășii mei! Dragii mei! Bogdan, Ermakov… — Pe obrajii lui bucălați și blînzi lunecau cu repeziciune boabe mari de lacrimi, încurcîndu-se în barba nerasă de cîteva zile.

— Nu plînge… — vorbi anevoie Iurkovski.

Acesta ședea tolănit într-un fotoliu, lîngă un cilindru închis, de un alb mat, în care moțăia, plutind gol-goluț într-o soluție tămăduitoare, Iohanîci, chinuit de atîtea bandaje și injecții.

Înghițindu-și lacrimile, Mihail Antonovici se uita cînd la capacul bombat al cilindrului, cînd la fața lui Iurkovski, neagră ca un tăciune, cînd la fața lui Bîkov, acoperită aproape în întregime de ochelari medicali speciali.

— Nu plînge, Mihail! repetă Iurkovski. Mai bine recepționează încă o dată Golconda…

Alexei Petrovici Bîkov își scoase ochelarii, cînd o cascadă subțire de “tu-tu”-uri” stăruitoare umplu cabina.

— Farurile — șopti el, mijindu-și ochii. Farurile noastre!…

„Tu-tu, tu-tu, tu-tu…”

— Te-ai putea orienta după aceste relevmente, Mihail? întrebă încet Iurkovski, cu o sclipire de triumf în ochii înfundați adînc în orbite.

— Sigur că da… Sigur că da! Navigatorul rotofei își frecă obrajii. Lacrimi mari începură să-i picure din belșug pe masa de comandă. Nu numai eu, orice novice ar putea s-o facă!… Pune-ți ochelarii, Alexei! strigă el, cu o voce îndurerată. Vrei să orbești?…

,Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — răsuna în spațiu, peste deșerturile și mlaștinile ce se pierdeau în hăul beznei, peste norii purpurii, peste navele sfărîmate, peste „Băiatul” schilodit, peste mormîntul necunoscut al lui Bogdan, peste craterul veșnic în clocot al Golcondei…

— Pînă la „Țiolkovski” mai avem o mie cinci sute de kilometri — spuse Mihail Antonovici și își căută în sfîrșit batista.

— Să nu plîngi, Mihail! șopti Iurkovski. Misiunea a fost îndeplinită… Mai mult… nu puteam face… Dar drumul e acum deschis. Iar noi… Bîkov… eu… și Grișa… ne-am întors.

Bîkov își puse din nou ochelarii.

„Tu-tu, tu-tu, tu-tu,” — cîntau farurile îndepărtate.

Lui Bîkov Alexei Petrovici, biruitorul deșerturilor de pe Pămînt, de pe Venus etc, etc, mîndria anului trei al Școlii superioare de Cosmonautică de la nevrednicul planetolog Volodka Iurkovski.

Salve!

Nu ți se pare, oare, frate al meu roșcovan, că corespondența dintre noi are un caracter oarecum convulsiv? În ultimii doi ani și jumătate (corectează-mă dacă greșesc) ți-am expediat patru scrisori la care am primit drept răspuns numai aproape o scrisoare. Și aceasta din urmă, cu un scris foarte lăbărțat, pe o jumătate de filă dintr-un caiet de școală. Istoria cunoaște un singur exemplu de corespondență tot atît de intensă, și anume corespondența dintre țarul Ioan cel Groaznic și cneazul fugar Kurbski. Istoria ne spune că într-un răstimp de șaptesprezece ani, înaltele persoane au izbutit să-și scrie numai șase scrisori.. Ivan a scris două, Kurbski — patru, după care a murit, se vede treaba din pricina efortului depus. În zilele noastre, oamenii sînt mai rezistenți, și eu îți scriu cea de-a cincea scrisoare. E drept că pentru asta mi-a trebuit un mare efort de voință și un anumit concurs de împrejurări.

Ieri, la vizita medicală, medicul-șef Leontiev, sprijinindu-și prima gușă pe cea de-a doua, a doua pe cea de-a treia, iar restul în piept, mi-a făcut cunoscut că-mi interzice să iau parte la cea de-a treia expediție în jurul Golcondei și îmi recomandă să fac gimnastică medicală și să consum (închipuie-ți!) biftecuri suculente. Somn, sală de sport, bazin, duș ionic, bibliotecă, iar mai departe om trăi și-om vedea. N-am obiectat nimic. Orice discuție cu Leontiev se reduce la contemplarea gușilor lui ridicate spre tavan și la această replică adînc gîndită:

„Hm… Nu pot nicidecum să-mi aduc aminte cînd pleacă următoarea planetonavă spre Pămînt!”

Așadar, acum o oră i-am petrecut pe băieții care pleacă în expediție și, fiind adînc mîhnit, m-am apucat să-ți scriu. M-ai rugat cîndva să-ți povestesc totul. Îmi aduc aminte că, neavînd timp, te-am sfătuit să citești ziarele și să urmărești emisiunile de televiziune destinate popularizării expedițiilor interplanetare. Acum am timp.

Cu optsprezece luni în urmă, cam pe vremea cînd tu osteneai la examene, de la baza interplanetară „Țiolkovski” au decolat, din ordinul lui Kraiuhin, fără discursuri pompoase și fără muzică, trei rachete fotonice de tip „Hius” și s-au avîntat una după alta la interval da o jumătate de oră, în pîcla trandafirie a atmosferei de pe Venus. Prima planetonavă zbura sub pavilionul lui Mihail Antonovici Krutikov, amiral al oceanelor fără apă. Amiralul, solid și proaspăt ras, stătea în persoană la masa de comandă. Ochii îi străluceau. Împroșcînd o lumină violetă, puternica navă se orienta după relevmentele farurilor de pe rachetodromul de categoria a doua Golconda uranică. De trei ori s-a aprins o lumină violetă pe cerul purpuriu. De trei ori au plesnit norii grei. De trei ori s-au cutremurat nisipurile gudronate. Cu cele cinci tălpi larg desfăcute, giganții de oțel s-au rînduit unul lîngă altul, înfundîndu-și în pietriș coloanele cu reacție.

Din planetonave au coborît oameni cu căști de spectrolit, tanchete automate, agregate de săpat, transportoare pe șenile, prevăzute cu cabine ermetice. Oamenii s-au învîrtit. Opt din ei au pornit cu două transportoare, încărcate cu mine, spre est, ca să arunce în aer stîncile, să lărgească rachetodromul și să monteze alte faruri. Cele două transportoare s-au făcut nevăzute în negura neagră. Curînd după aceea au răsunat în depărtare bubuituri înfundate și s-au înălțat spre cer ciupercile lățoase ale exploziilor.

Douăzeci de constructori, conduși de Viktor Gaidadîmov (cel care a construit portul „Marele Platou” de pe Marte), s-au urcat în mașinile lor ciudate și au pornit spre sud, în direcția lanțului de munți, pentru a sistematiza, degaja și pregăti terenul pe care avea să se deschidă șantierul unui viitor oraș-port. În aceeași direcție au pornit în salturi de cîte patru kilometri două mici rachetomobile cu astrobiologi; amatorii de floră și faună extraterestră, așezați pe bidoanele lor cu formalină și pe lăzile pentru colecții, nu-și mai găseau loc de nerăbdare, grăbiți să ajungă în Mlaștina Fierbinte.

Ultimii, cu un aer grav și demn, am plecat noi, geologii. Șeful grupului, Pavel Nikolaevici Lin, a dat plecarea. Luînd loc în transportoare, am pornit spre nord, în direcția Mării de Fum, mînînd din urmă o cireadă de roboți cu mai multe mîini, cu două și șase picioare sau cu șenile. Roboții, împinși de substanțele active, înaintau desfășurați în lanț, mirosind din mers solul, selectînd exemplare de rocă, notînd, calculînd, memorînd și comunicîndu-ne din cînd în cînd rezultatele cercetărilor lor. Acționau metodic și cu multă siguranță, ceea ce ne făcea să credem că n-o să ne rămînă decît să punem în geamantane descoperirile făcute. Dar în Marea de Fum ne-am izbit de unele dificultăți.