Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Fără să-și dea seama, s-a lăsat pasionat de problemele matematice legate de dirijarea automată a rachetelor cu propulsie pe bază de combustibil atomic, noi pe atunci. Asta i-a hotărît soarta. Energicul Kraiuhin l-a atras în sfera vastei sale activități, l-a pus să facă școala de cosmonauți și l-a trimis, printre cei dintîi, în zborurile de încercare de dincolo de centura asteroizilor. Aceasta s-a întîmplat cu vreo cincisprezece ani în urmă.

Mihail Antonovici a fost și pe Lună, și pe Marte, și chiar în centura asteroizilor, a devenit un excelent navigator, a trecut prin numeroase aventuri și a văzut atîtea cîte nici prin vis nu puteau să-i treacă unui colaborator științific al Institutului de Cosmonautică, specializat în matematica aplicată. Totuși, cel mai mult pe lume îi plăcea să stea la umbra copacului aceluia pletos, să caute prin tomuri groase, cu scoarțe tari, să umple foile albe de hîrtie cu rîndurile grațioase ale tainicei scrieri matematice și să asculte freamătul frunzelor deasupra capului, cînd soarele arzător stă neclintit în tăriile albastre… Adie un vînticel blînd, sub masă stă, pusă la rece, într-o căldărușă cu gheață artificială, o sticluță de narzan. Printre tufele de coacăze, soția și fetița lui strîng poame pentru dulceață, iar feciorul, un băiat tare poznaș, s-a așezat, desigur, lîngă un mușuroi de furnici și își exprimă în gura mare profunda lui uimire… Cerul e senin, fără nici un nouraș. Pe marginea cupolei albastre a cerului plutește o libelulă și aripile ei reflectă toate culorile curcubeului… E tare bine!

După ce și-a luat. rămas bun de la tovarășii săi, Mihail Antonovici a mai stat mult în ecluză, rezemat în coate de marginea deschizăturii chepengului, privind cum se mistuie în negura învolburată luminile din spatele „Băiatului”, ce se afunda în jungla mlaștinei. Luminile au dispărut și dintr-o dată s-a făcut mai întuneric. Navigatorul a rămas singur.

A trecut o zi și o noapte și deasupra mlaștinei s-a făcut iarăși ziuă. Era o zi mohorîtă. Bezna de peste noapte a devenit trandafirie. Ca și pînă atunci, deasupra mlaștinei stăruia ceața. Lipicioasă, deasă, se ridica în valuri moi, fără zgomot, peste craterul de noroi în clocot, și rămînea suspendată ca un val greu deasupra planetonavei, învălătucind tulpinile albicioase ale plantelor uriașe — ciuperci în culori opace, droseraceele tremurătoare, și altele — incolore și strîmbe. În semiobscuritatea roșiatică, tulpinile lor aci se iveau, aci dispăreau, părînd că plutesc ca într-un vis și că nu pot nicidecum să se îndepărteze și să se facă nevăzute. Uneori cădea cîte o. ploaie caldă, pîcla se îndesa și clocotul izvoarelor fierbinți era acoperit de răpăitul uniform al stropilor de ploaie.

Mihail Antonovici cercetă întreaga navă. Înlocui cîteva aparate care avuseseră de suferit în timpul coborîrii, controlă aparatele și făcu ordine în cabinele tovarășilor săi. De sub perna lui Dauge căzu jos un teanc de foi albăstrii cu muchiile roșii. Erau niște scrisori bătute la mașină; scrisorile Mariei Sergheevna. Mihail Antonovici le strînse cu grijă și le vîrî în sertarul măsuței. În cabina lui Iurkovski zăcea pe podea un caiet gros, cu scoarțe negre de piele. Mihail Antonovici îl recunoscu; era caietul în care Volodea își scria de cîțiva ani încoace poeziile. Filele scrise erau pline de desene care înfățișau fregate și profiluri mîndre de oameni. Ultima poezie începea așa:

Toate cele patru strofe (scrise pe același ton) erau subliniate apăsat și însoțite de un comentariu categoric al autorului însuși. Mihail Antonovici scoase un oftat, se așeză pe marginea patului, citi cîteva versuri și vîrî caietul în buzunarul salopetei, ca să aibă ceva de citit înainte de culcare. Iurkovski nu făcea niciodată un secret din versurile sale, cu atît mai puțin față de prietenii apropiați.

În prima zi, legătura a fost proastă, aparatul de recepție rămînea mut. Zadarnic ședea Mihail Antonovici ore întregi în fața microfonului, răsucind maneta variometrului bolborosind plin de speranțe:

— „Băiatul”, „Băiatul”… Aici „Hius”! Răspunde. De ce nu răspunzi? „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Ascult…

„Băiatul” nu răspundea. O dată însă au ajuns prin eter pînă la „Hius” niște semnale misterioase: trei puncte linie punct, trei puncte linie punct… Zguduit, navigatorul a încercat în van să intre în legătură cu necunoscutul aflat la ananghie. Abia multe zile mai tîrziu Ermakov l-a lămurit că semnalele acelea erau relevmentele lui Bondepadhai, care și-a găsit moartea.

Cînd, în sfîrșit, s-a auzit în difuzor, printre foșnetele, vuietele și pîrîiturile din eter, vocea calmă și măsurată a lui Ermakov, Mihail Antonovici s-a bucurat ca un copil. Din momentul acela legătura a fost restabilită. Comandantul i-a comunicat că totul e în ordine. Ținta a fost atinsă. Golconda opune rezistență, recurgînd la cele mai infernale mijloace, totuși cercetările își urmează cu succes cursul. Geologii lucrează zi și noapte și au strîns un material bogat. Spițîn și Bîkov îi ajută și ei cum pot.

— Așa, așa… — spuse Mihail Antonovici, dînd bucuros din cap. Transmiteți-le salutările mele, Anatoli Borisovici!

Echipajul „Băiatului” e acum atît de ocupat cu cercetările, încît legătura cu Mihail Antonovici o va ține de cele mai multe ori Ermakov. El și-a scrîntit puțin piciorul și, din pricina aceasta, nu poate lua parte la lucrările din exterior.

— Vai! făcu îngrijorat Mihail Antonovici. Cum așa? Ce imprudentă!…

Uneori vorbea cu el Alexei Petrovici. După spusele acestuia, Bogdan nu izbutea de loc să intre în legătură cu „Hius” atunci cînd era de cart. Ce ghinion! Mihail Antonovici se arăta dezolat și-l ruga să-i transmită lui Spițîn salutări aparte. Ținea foarte mult la Bogdan, mai mult decît la toți ceilalți. Erau prieteni vechi. Cincisprezece ani nu-s glumă!

Adesea însă eterul rămînea mut. Nu se auzeau decît trosnetele descărcărilor electrice din atmosfera aceea atît de agitată. Pe Mihail Antonovici îl apăsa nostalgia și singurătatea; E tare greu cînd n-ai cu cine să schimbi o vorbă, să mai rîzi, să te mai ciorovăiești. Pînă și la masă îi era urît de unul singur; nu-i venea să pună nimic în gură. Mihail Antonovici încerca să lucreze, dar nu putea să scrie nici măcar un rînd. A încercat să citească. La început, îndeletnicirea asta l-a mai distrat; biblioteca planetonavei avea multe cărți bune și noi; unde mai pui că Mihail Antonovici a citit puține cărți de literatură în anii din urmă, căci munca nu-i lăsa o clipă de răgaz. Această pasiune n-a ținut însă mult; nu-i dădeau pace gîndurile: prietenii, familia…

Nostalgia l-a făcut să iasă afară. Odată, trecînd peste ordinul strict al comandantului, care îi interzisese să părăsească nava, fără a avea absolută nevoie s-o facă, Mihail Antonovici a luat pistolul automat și a ieșit în ceața ce se ridica valuri-valuri. A hoinărit mai bine de un ceas prin jungla de echisetacee, uitîndu-se sperios în dreapta și-n stînga, atent la orice zgomot al mlaștinei, și a strîns într-un container cîteva exemplare interesante din flora locală — bucăți de alge albicioase, căciulițele fosforescente ale unor ciuperci tinere. Într-un borcan special a luat și puțin din nămolul acela respingător. Pe urmă a pierdut toate astea, cînd, afundîndu-se în mlaștină, a încercat să iasă, apucîndu-se de tulpinile alunecoase și șubrede ale uriașelor plante ce creșteau aici. Ieșind la suprafață, dezarmat, căci își pierduse în mlaștină și pistolul, a căutat multă vreme planetonava, orbecăind prin ceața roșiatică. După toate cîte a pătimit atunci, s-a jurat să nu-și mai părăsească adăpostul, mulțumindu-se cu ceea ce putea vedea și auzi din pragul navei. Și trebuie spus că nu ducea lipsă de impresii noi…