Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Mihail Antonovici așteptă o vreme, ascultînd vuietele din eter, după care închise stația. „Nu răspund. De cinci zile tac. Ce s-o fi întîmplat? De ce nu apare semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom? Nu cumva…”

În bezna de nepătruns, „Hius” stă sprijinit cu toate cele cinci coloane pe un teren pietros, sigur, acoperit cu un strat subțire de praf negru. „Hius” e o mașină minunată. Numai „Hius”, cu sistemul lui de conducere uluitor de simplu, perfect stabil în zbor, cu motoarele lui puternice, putea să facă saltul acela peste stînci și să coboare cu o precizie absolută, fără a se sfărîma, cu toată vijelia cumplită de-aici, cu toate că era condus de un pilot, deși încercat, dar dezorientat în clipele acelea. Nu au fost zadarnice nopțile de nesomn ale lui Kraiuhin, Privalov și ale altor zeci și sute de oameni, care și-au pus la contribuție toată priceperea, uriașa lor experiență, tot sufletul lor de visători și creatori, pentru făurirea rachetei fotonice! „Hius” a ieșit biruitor acolo unde orice altă rachetă ar fi eșuat și ar fi zăcut acum sfărîmată, prefăcută într-un morman de blocuri de oțel…

„Hius” stă într-o beznă de nepătruns, teafăr și nevătămat, dacă nu punem la socoteală cele cîteva aparate lipsite de importanță și o garnitură de echipament radiofonic, pe care a spart-o, pare-se, Mihail Antonovici însuși…

„Hius” stă teafăr și nevătămat, dar unde? Navigatorul n-o știe. Asta însă n-are importanță. Mihail Antonovici zăbovește ore în șir aplecat deasupra stației de radio, chemînd transportorul și așteptînd semnalul pentru coborîrea pe noul rachetodrom. Dar semnalul se lasă așteptat. Dacă nu mai apare de loc? Mihail Antonovici se ridică și începe să umble prin cabină, potrivindu-și mereu, inconștient, bandajele murdare de pe mîinile pline de tăieturi.

Dacă nu se restabilește legătura, „Băiatul” va veni acolo unde a coborît „Hius” prima oară. Exploratorii vor căuta planetonava și n-o vor găsi în mlaștină. Au apă puțină… Atunci de ce nu semnalizează? Sau or fi semnalizat?

Mihail Antonovici își încordează mintea, străduindu-se să-și biruie slăbiciunea. Calm! Calm! Din orice situație sînt cel puțin două ieșiri, cum spune Grișa Dauge. Planetonava e teafără și nevătămată, deci pe Mihail Antonovici nu-l amenință nici o primejdie… Dar nu e vorba de asta… Să plece spre mlaștină? Să lase acolo un semn? Prostii! Ar trebui să străbată zeci de kilometri pe un drum din cele mai grele, „Hius” ar rămîne singur… Și-apoi, unde-i mlaștina? Încotro s-o apuce?…

Mihail Antonovici se plesni cu palma peste frunte. Cum de-a putut uita una ca asta? Amîndouă rachetele «la douăzeci zero-zero în orice zi, după ora de pe „Hius”» — așa a spus Ermakov. Navigatorul coborî în ecluza de jos și, dînd chepengul de perete, păși în bezna răscolită de vînt. E greu să coboare rachetele de semnalizare. Trebuie să le lanseze pe amîndouă, negreșit pe amîndouă! Una s-ar putea să n-o vadă Ermakov; așa i-a spus atunci.

Mihail Antonovici duse rachetele la vreo sută de metri depărtare de planetonavă. Le-a tîrît anevoie, clătinîndu-se în bătaia vîntului puternic, și le-a montat. A controlat ceasul și a conectat mecanismele de lansare. Pentru a se pune la adăpost, trebuia să se urce în planetonavă, dar nu putu găsi scărița flexibilă, pe care vîntul o împinsese undeva într-o parte. Pierzîndu-și cunoștința, Mihail Antonovici s-a ascuns după una din coloanele motoarelor cu reacție ale planetonavei, N-a văzut și n-a auzit cum s-au avîntat una după alta spre cer, ca două fulgere albe, cele două rachete de semnalizare, și acolo sus, dincolo de nori, cum s-au spart în orbitoare globuri de foc…

…Întors în sfîrșit pe bordul planetonavei, navigatorul se sili să-și scoată costumul de protecție, se tîrî anevoie pînă-n cabina lui și se trînti în pat. Stătu așa pierdut cîteva ore, după care bău, cu totul absent, o cană de bulion rece: apoi se urcă în cabina de comandă. Abia aici observă că ceasul lui de mînă era cu douăsprezece minute în urma cronometrului mare, un aparat ireproșabil, care funcționa pe baza disocierii moleculelor de metal. Așadar, a lansat rachetele de semnalizare cu douăsprezece minute mai tîrziu decît era convenit. Ermakov se poate să fi observat exploziile, după cum se prea poate să nu le fi observat… Dar navigatorul nu mai avea putere să se gîndească la consecințele posibile ale erorii sale. Acum nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să aștepte.

Mihail Antonovici sări în picioare. Trebuie să fii măgar… adică nu, trebuie să fii speriat de moarte, ca să scapi din vedere o altă posibilitate, cea mai simplă! El poate să pună în funcțiune radiolocatoarele! Mai devreme sau mai tîrziu, Ermakov va intercepta semnalele și va găsi planetonava. E așa de simplu!…

Navigatorul se aplecă zorit deasupra tabloului de comandă al instalației antimeteoritice. Începu chiar să fredoneze un cîntec vesel, cînd văzu aprinzîndu-se lumina cenușie de pe ecranele rotunde…

Au trecut de-atunci patru zile.

— „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”… Dau relevmentele. Lungimea de undă…

Atmosfera de pe Venus e capricioasă. Ea nu lasă întotdeauna să treacă radioimpulsurile radiolocatorului. Răbdare, răbdare…

— Aici „Hius”, aici „Hius”! Dau relevmentele. Lungimea de undă…

Ce și-or fi zis oare cei de pe „Țiolkovski”, în caz că au observat rachetele? Și-au pus probabil doliu. Mahov o fi pregătit camioanele de salvare dirijate automat. Kraiuhin, îmbătrînit și mîhnit, șade în cabinetul său: visurile lui s-au spulberat, ținta pe care a urmărit-o toată viața n-a fost atinsă, „Hius” a pierit! Nu, „Hius” nu poate să piară! Nu poate să piară mașina aceasta minunată!…

— …Vă ascult. „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”…

Zilele treceau una după alta. „Băiatul” nici nu venea, nici nu răspundea. Înseamnă că s-a întîmplat o nenorocire. Înseamnă că degeaba așteaptă el și se chinuiește… Nu! El e obligat să aștepte. Nu se poate să nu se întoarcă ei…

— „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult. Aici „Hius”… Dau relevmentele…

În cea de-a noua zi, Mihail Antonovici verifică radiolocatorul, controlă garnitura de alimentare din costumul de protecție, își luă pistolul și ieși afară, pe solul dur, pietros, pe care stătea „Hius”, Pe cer goneau nori purpurii. Aici nisipul era roșcat și mărunt. Vîntul mîna nisipul, vîjîia în căștile radiotelefonului și legăna desișurile de plante uscate, aflate la vreo două sute de metri de planetonavă. Erau copacii aceia cu coroanele turtite. Mulți din ei păreau arși, deși se aflau la mai bine de o jumătate de kilometru de planetonavă.

Mihail Antonovici se uită în dreapta și-n stînga, își îndreptă pistolul care-i atîrna de gît, își purtă palma pe suprafața zgrunțuroasă, acoperită cu noroi uscat, a uneia din uriașele tălpi ale planetonavei și porni înainte spre desiș. Nu mai putea să aștepte. Prietenii lui au murit, e limpede, dar el nu va pleca de-aici, nu va decola de pe planetă, pînă nu va găsi cadavrele lor…

Pătrunzînd în desișul ars, dădu aproape numaidecît de trei oameni. Unul dintre ei, de statură uriașă, se tîra șerpuind ca un vierme, agățîndu-se de asperitățile solului, și-l căra în spinare pe un altul, nemișcat și neputincios, înfășurat în cîrpe murdare. Cel de-al treilea venea tîrîș în urma lor. Avea petrecută în jurul șalelor o curea, al cărei capăt se întindea pînă la omul din față. Cei trei se tîrau drept spre navigator, care încremenise locului. Pierzîndu-și deodată glasul, sufocat de groază și de bucurie, Mihail Antonovici îl văzu pe cel ce se tîra ca un șarpe, izbindu-se cu casca argintie, ce-i ascundea capul, de trunchiul unui copac. Omul gemu surd și ocoli copacul, văzîndu-și în sfîrșit de drum…