Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Lui Bîkov îi e sete! Își simte gîtlejul plin de praf. Limba e grea ca o piatră seacă. Dar chiar lîngă gură, numai să întindă buzele, e sucul rece de lămîie… acrișor și aromat… Trebuie numai să-și plece un pic capul… să apuce cu buzele uscate capătul tubului rece de ebonită… Să soarbă… Bîkov își simte dinții strîngînd tubul neted de ebonită… Un pic… O înghițitură, numai una… Să-și umezească limba…

Nu se poate! Au de făcut o sută cincizeci de mii de pași. Le-au mai rămas pe puțin o sută de mii… și Grișa… Bîkov își linge buzele. Iată tubul negru și rece, la cinci centimetri de fața lui…

Dar de fapt pentru ce toate astea? De ce să meargă, să se chinuiască… Misiunea a fost îndeplinită. Departe în urmă, fulgerările Golcondei aruncă reflexe pe oțelul neted al turelelor de pe faruri. Curînd — poate foarte curînd — vor veni aici alte astronave, și oameni voioși vor porni adevăratul asalt. Oameni puternici și sănătoși, care beau mult suc de lămîie, proaspăt și răcoritor. Golconda va capitula. Asta nu mai depinde de cele două umbre istovite, în costume de silichet. Ce-i împiedică să se trîntească jos, să bea pe săturate din licoarea aceea rece și să adoarmă în nisip?

Da… Ce bine ar fi să se culce, să-și întindă picioarele istovite, să-și astîmpere setea și să doarmă! Vîntul cel negru n-are decît să ridice deasupra lor o moviliță de nisip… Pentru început n-ar strica să-și scoată pistolul de la gît. Dă-l încolo de pistol! Ce nevoie mai e de el aici, în deșertul lipsit de viață? Aici suflarea morții a pustiit de mult totul; oricine vede limpede că, în deșertul acesta, cel mai bun lucru e să te culci, să bei suc pe săturate — în termos mai este peste o jumătate de litru! — și să aștepți să te troienească nisipul.

E drept că mai departe vine mlaștina, și acolo nu se poate să n-ai armă. Iar acolo se află Mihail Antonovici, la bordul lui “Hius”. El o să-i aștepte, chinuit de insomnie, stînd ceasuri întregi în fața aparatelor de radio. El nu va pleca fără ei, nu va pleca pînă nu va primi măcar o veste… Poate va porni el însuși în căutarea lor, încălcînd toate instrucțiunile. Căci Mihail Antonovici știe că aici nu-i chip să trăiești dacă n-ai o mare, o foarte mare cantitate de băutură proaspătă și răcoritoare…

N-au voie să se culce! Trebuie să-l ducă pe Grișa. Mihail Antonovici îi așteaptă. Îi așteaptă și Kraiuhin, și Mahov, și inginerul acela calm de pe „Țiolkovski”. Așteaptă și fata din Așhabad… Și toți oamenii, întreaga planetă, atît de dragă și îndepărtată. Va fi foarte rău dacă se vor culca aici și vor adormi… Pot să ajungă, pot… „Dacă nu vrei, trebuie!” spunea Iohanîci.

…Merg de mai bine de-o zi prin nisipul în care li se afundă picioarele. Vîntul bate cu atîta putere, încît oamenii abia-abia se țin să nu cadă. În ultimele două zile au mîncat numai o dată. Și au băut tot o singură dată. Iurkovski cade și-l scapă pe Dauge. Bîkov caută să-l ajute. „La naiba!” horcăie geologul. Cum adică „la naiba”, doar nu se poate să nu ajungă! N-au mai rămas decît o sută de mii de pași… Ori ceva mai mult… Bîkov se așază alături și așteaptă. Dar nu le este îngăduit să aștepte! Timpul înseamnă apă, iar apa înseamnă viață. Inginerul îi dă un ghiont lui Iurkovski. Acesta mîrîie.

— Haide-haide, Vladimir Sergheevici! A mai rămas o nimica toată!

Drept răspuns, Iurkovski mîrîie și nu se clintește din loc. Atunci Bîkov se apleacă spre el, caută pe dibuite robinetul de oxigen și-l deschide pentru cîteva secunde. Iurkovski respiră lacom, apoi se ridică încet, clătinîndu-se. Alexei Petrovici îl ajută…

E a patra zi de cînd tot merg. În prima zi au mers prin deșert. Atunci a căzut Iurkovski pentru întîia oară și nu mai voia să se ridice. Bîkov i-a dat oxigen. În cea de-a doua zi… hm… în cea de-a doua zi? A, Bîkov era cît pe ce să cadă într-o groapă cu nisip mișcător. Abia l-a scos Iurkovski. S-au odihnit mult, aproape o oră, în locul acela și au băut suc. Și Grișa respira parcă mai ușor, cu toate că nu și-a recăpătat cunoștința… Bună zi… Dar ziua a treia? Da, în ziua a treia le-au înțepenit mîinile și nu le mai dădeau ascultare. Grișa se făcuse de trei, de cinci ori mai greu… Au legat curelele una de alta și și-au atîrnat targa de grumaji. Pe urmă, cît au dormit, i-a troienit nisipul. Și azi, înainte de a porni din nou la drum, i-a troienit. Iurkovski și Dauge au trebuit să fie dezgropați… Așa e — trei zile! Iar într-o zi străbat în medie treizeci de mii de pași. Bîkov are un pasometru. Au străbătut o sută de mii de pași și aveau în total o sută cincizeci de mii. Va să zică au mai rămas numai cincizeci de mii.

Azi au examinat arsurile lui Dauge. Pielea s-a cojit, sîngerează… Bîkov îi bandajează picioarele cum se pricepe. Apoi ia din spinarea lui Iurkovski rucsacul în care se află termosurile lui Dauge. Are impresia că Iurkovski a băut de două ori pe ascuns…

Bîkov cară totul în spinare. Iurkovski a căzut iar. Fulgerările albastre aruncă o lumină tremurătoare pe corpul lui negru, întins pe jos.

— Scoală!

— Nu…

— Scoală, am zis!

— Nu pot…

— Scoală, că te omor! tună Bîkov, făcînd un efort.

— Lasă-mă pe mine cu Grișa! horcăie furios Iurkovski. Du-te singur.

Totuși se ridică.

Printre pleoapele grele de oboseală, Bîkov vede o umbră lungă, care se clatină mereu. Vîntul își schimbă direcția. Acum bate din spate, îi ajută la mers, iar cînd contenește, corpul pare insuportabil de greu. Bine că nu s-a abătut Furtuna neagră… Iurkovski cade din nou și rămîne nemișcat, cu degetele înfipte în nisipul cu boabe mari. Spre miazănoapte zările se mistuie încet.

— Scoală!

În timpul unui popas, Bîkov, istovit, sleit de puteri, a adormit, lăsîndu-l pe Iurkovski de veghe. În cea de-a patra zi au făcut cel mult douăsprezece mii de pași. Cît a dormit Bîkov, Iurkovski și-a scos termosurile cu resturi de ciocolată lichidă și cu limonadă, balonul cu oxigen, a pus totul cu grijă în rucsacul aproape gol, care stătea lîngă targă și, prinzîndu-și cu chiu cu vai casca, a pornit tîrîș în bezna nopții, ca să-și afle moartea în mijlocul deșertului. Bîkov s-a trezit la timp. L-a găsit pe geolog tocmai în clipa cînd acesta, simțind că n-o să-l tină puterile să se îndepărteze prea mult, se căznea să-și scoată casca, ce se agățase de ceva. Bîkov l-a luat în cîrcă — n-au suflat nici unul o vorbă — l-a dus la locul popasului, l-a ajutat să-și fixeze casca și să-și prindă termosurile și balonul cu oxigen, după care i-a spus:

— Vreau să dorm, sînt foarte obosit. Dă-mi cuvîntul că în timp ce voi dormi n-ai să fugi…

Iurkovski nu răspunse.

— Mi-e tare, tare somn… Tu nu mă lași să dorm, Volodea…

Iurkovski se încăpățîna să tacă, fîrnîind cu ură în microfon.

— Lasă-mă să dorm, Volodea!… O să vorbim cînd am să mă trezesc. Te rog, Vladimir Sergheevici…

— Bine — zise deodată Iurkovski. Dormi, Alexei, e-n ordine…

Bîkov vru să spună un cuvînt de încurajare, dar nu mai fu în stare: adormise.

Cerul e din nou învăluit de nori purpurii. Bate un vînt puternic dinspre nord, care ajută la mers. Norii au venit dinspre Golconda, în vreme ce Bîkov dormea. În zare se agită umbrele sinuoase ale trombelor, exact ca în urmă cu trei săptămîni, cînd „Băiatul” gonea împotriva vîntului spre Golconda uranică, mergînd spre pieire. Acum „Băiatul” a încremenit pentru totdeauna, lipit cu blindajul fumuriu de nisipul sticlos, uriaș monument al Marelui marș. Comandantul lui doarme somnul de veci. Undeva printre stînci și-a găsit o moarte ciudată Bogdan Spițîn… Dar marșul nu s-a sfîrșit încă. Nu s-a sfîrșit!