Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Bîkov își opri răsuflarea.

— De altfel sper să fie bine — încheie Ermakov pe un ton care-l făcu pe Bîkov să se îndoiască de sinceritatea acestei declarații optimiste a comandantului.

Cîteva secunde rămaseră tăcuți.

— Asta-i tot ce voiam să-ți spun. Ții direcția spre mlaștină!

Ermakov tuși discret și se întoarse spre receptor.

Turtind pietrișul de sub el, „Băiatul” porni mai departe. Bîkov nu mai lua în seamă gemetele lui Iurkovski. Acul vitezometrului se deplasă la 30. Transportorul își mărea viteza. «„Hius” — se gîndea Bîkov. Mihail Antonovici… Să se fi întîmplat oare o catastrofă? Să fi pierit astronava?»

Nefericitul Dauge geme cu capul dat pe spate. E tras la față și are în obraji pete roșii, nesănătoase. Sinistră și neînțeleasă boală! Ce-o fi oare? Nimic nu ajută. „Febra care a nimicit echipajul ceh al acelei nave” — a spus Iurkovski. Febra deșertului. Dar de ce s-a îmbolnăvit numai Iohanîci? Aici, în transportor, aveau cu toții aceleași condiții. E drept că acolo, printre stînci, cînd îl căutau pe Bogdan, Dauge a ieșit o dată afară fără costumul de protecție și a înghițit praf… Dar… dacă aceasta e febra deșertului, aceeași febră, o să fie foarte rău de Iohanîci, de bunul și cinstitul Dauge. Ermakov a spus: „Cerul albastru vindecă toate bolile mai bine decît orice medic”. Dar dacă ei nu vor vedea așa de curînd cerul albastru?… Sărmanul Iohanîci!…

Pe Bîkov începură să-l doară ochii. Ridică mîna stîngă de pe butoane și își frecă cu băgare de seamă pleoapele umflate.

— Te dor? întrebă deodată Ermakov.

— Da. Mă jenează…

Ermakov veni cu băgare de seamă pe scaunul alăturat și se uită la vitezometru: 45 de kilometri pe oră. Puțin. Transportorul se sălta, sfărîmînd bolovanii de sub el. Șenilele zăngăneau. „Drace!” gemu din spate Iurkovski. Acul vitezometrului oscila lîngă cifra 70…

„Băiatul” era aproape de lanțul de stînci, cînd Bîkov observă înaintea sa niște pete și dungi roșii, deasupra cărora juca un abur greu, liliachiu. Drumul era barat de un neînțeles șuvoi de foc. Bîkov opri mașina și îl chemă încet pe Ermakov. Aplecați deasupra vizorului, priviră o vreme în tăcere ciudatul fenomen.

— Încercăm să trecem? întrebă în cele din urmă Bîkov.

Ermakov clătină nelămurit din cap:

— Nu… Nu face. Să încercăm mai bine să ocolim.

— Ce poate fi oare?

— Nu știu… Trage mașina mai aproape.

„Băiatul” se tîrî încet vreo două sute de metri și se opri. Pe solul negru jucau niște dungi sinuoase, răspîndind o lumină de un roșu aprins. În depărtare, după o perdea de pîclă viorie, dungile se împreunau alcătuind o pată roșie. Părea că se revarsă de undeva, acoperind deșertul, un torent de lavă incandescentă. Bîkov observă că acest cîmp roșu se apropia încet, imperceptibil, de un bloc mare de piatră, de culoare neagră. La baza acestuia, cîmpul roșu se învolbura, ridicîndu-se peste blocul de piatră…

— Se mișcă — bolborosi Ermakov.

Blocul de piatră dispăru sub aluatul acela roșu, mișcător.

— Drace!

— Ieșim să vedem — propuse hotărît Ermakov. Se ridică repede, dar se prăbuși din nou în scaun, scoțînd fără să vrea un geamăt. Nu, nu pot… Trezește-i pe geologi, Alexei Petrovici!

Nu părăsiră numaidecît transportorul. Masa aceea roșie, luminoasă avea ceva sinistru. Pînă și Iurkovski rămase tăcut atunci cînd Bîkov spuse cu băgare de seamă:

— Putem să ne apropiem și să cercetăm chestia asta cu manipulatoarele…

— Se poate — confirmă nesigur Dauge. Eu cred că nu e lavă…

Ermakov se aplecă și își pipăi piciorul, strîmbîndu-se de durere.

— Fiți prudenți. Cum se ivește cel mai mic pericol, întoarceți-vă în transportor. Vă veți putea îndepărta oricînd. Șuvoiul se deplasează încet.

Cînd ajunse la ușița care da în ecluză, Bîkov întoarse capul. Ermakov ședea încovoiat în fața tabloului de comandă, fără a-și lua ochii de la fîșia purpurie ce se întindea în fața transportorului. Nu-și pusese costumul de protecție și Bîkov văzu în lumina trandafirie a ecranului pumnii strînși ai comandantului…

Șuvoiul tremurător se deplasa lateral de ambele părți, cuprinzînd transportorul într-un uriaș semicerc. Brațele lui lungi, aruncate înainte, păreau să pipăie terenul. Deasupra acestui covor roșu în continuă mișcare stăruia o ceață liliachie, cu reflexe schimbătoare. În căștile radiotelefoanelor se auzea vuietul Golcondei îndepărtate, însoțit de un freamăt uniform: șuvoiul purpuriu ducea cu el pietre și bolovani.

— Grozav mai seamănă cu o ființă vie — bolborosi Dauge.

— Nu vorbi prostii, Grigori… — spuse Iurkovski.

— E o ființă vie. Privește-i tentaculele: caută drumul printre stînci…

— Nu caută nimic…

Dauge se aplecă, ridică un bolovan și, zicînd „Fie ce-o fi!”, îl aruncă în masa aceea roșie. Bîkov, care nu apucase să-l oprească, se încordă, gata la orice neplăceri. Dar nu se întîmplă nimic. Bolovanul căzu pe suprafața roșie, se săltă, se rostogoli puțin și se opri, înnegrindu-se. În jurul lui se ridicară fuioare de fum trandafiriu. Apoi bolovanul dispăru, de parcă s-ar fi topit: masa roșie îl absorbise.

— Temperatura e, normală — comunică Iurkovski, examinînd termometrul de mînă: cincizeci și patru de grade și trei linii. Pentru locurile acestea e o temperatură absolut normală. Asta nu e lavă.

Se apropiară mult de tot. Peretele de ceată liliachie se ridica drept în fata ochilor lor; încă cîțiva pași și ar fi călcat pe acel extraordinar covor roșu.

— Mai departe nu mergem — spuse Bîkov. La mine în cască contorul de radiație a luat-o razna.

— M-da-a! făcu prelung Iohanîci și se opri. Radiația se intensifică. Chestia asta emite radiații, Volodea…

— Văd — bombăni Iurkovski, lăsîndu-se pe călcîie și examinînd atent marginea șuvoiului purpuriu.

Solul era acoperit de o crustă groasă, luminiscentă, probabil foarte dură, spongioasă ca un burete. Crusta aceasta se deplasa încet, umflîndu-se pe-alocuri, smulgînd bolovanii din nisip.

— Are o grosime de vreo cincisprezece centimetri — constată Iurkovski, privind-o cum se tîrăște peste un pietroi ascuțit. Nu e o ființă vie, Grișa! E cu totul indiferentă la excitațiile dinafară.

— Caraghiosule! Dauge ridică din umeri: Buretele e și el absolut indiferent la excitațiile dinafară… Aceasta e cu siguranță o colonie de microorganisme.

— Microorganisme… La o radiație atît de ridicată și în regiunea asta? Iurkovski dădu glas gîndurilor sale. Deși, desigur, o ființă se poate adapta la orice condiții. Cu atît mai mult, cu cît chestia asta radiază ea însăși… Aici ai dreptate, Iohanîci. Dar cum ai putea dovedi?… Hai să luăm o probă; vedem noi acasă ce e.

— Așadar, credeți că putem străbate cu “Băiatul” cîmpul acesta roșu? întrebă Bîkov.

Geologii rămaseră o vreme tăcuți, după care Dauge răspunse:

— Mai curînd da decît nu. În orice caz asta nu e lavă.

— Atunci hai la mașină. Ermakov ne așteaptă.

— Imediat, Alexei! Stai numai să luăm o probă.

Transportorul se afla la o depărtare de vreo sută de metri, sclipind în lumina roșie. Deschizătura chepengului se vedea ca o pată neagră. Crusta aceea roșie părea să încercuiască transportorul; în depărtare se și vedeau în întuneric fîșiile ei, învăluite într-un abur liliachiu. Crusta împresurase „Băiatul” din trei părți. Bîkov se alarmă.