Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

— Hai mai repede, tovarăși! spuse el. Nu prea-mi place mie cum se comportă acest interesant fenomen al naturii.

— Stați un pic, să aduc un container — mormăi Dauge și porni în pas alergător, călcînd nesigur, spre mașină.

Bîkov îl petrecu cu privirea. Cînd se întoarse spre Iurkovski, îl văzu străduindu-se să taie cu cuțitul o bucățică din crusta aceea.

— Nu, Vladimir Sergheevici, de ce faci asta? Las' că luăm cu manipulatorul.

Iurkovski gîfîia supărat, operînd cu lama cuțitului. Aceasta pătrundea în masa elastică. Dar pe urma tăieturii masa se lipea numaidecît la loc. Înfuriat, geologul rupea și ciopîrțea piftia aceea mișcătoare. În cele din urmă izbuti să desprindă o bucată. Din golul făcut răbufni un gaz luminiscent, învăluit într-un nor gros. Iurkovski se ridică și aruncă cu piciorul bucata desprinsă, cît mai departe. Pe nisipul negru se aprinse o pată roșie. În spate răsună un bubuit. Cei doi exploratori întoarseră capul și-l văzură pe Dauge căzînd de pe transportor; ședea jos într-o poziție caraghioasă.

— Tii!… făcu înciudat Iurkovski.

Dauge se ridică repede și se aplecă să caute ceva sub picioare. Bîkov observă că tentaculele de foc împresuraseră complet transportorul, împreunîndu-se la o depărtare de vreo trei sute de metri de mașină și alcătuind un cerc aproape perfect.

„Un cerc… — îl fulgeră gîndul. O centură de foc… Unde am mai auzit de centura asta?”

Dauge venea spre ei, tîrînd după el containerul de metal pentru probele radioactive, pe care-l legase cu o curea. La subsuoară ținea un scut greu.

— Drace! făcu uimit Iurkovski.

Bîkov se uită sub picioare și văzu că bucățica de crustă pe care o tăiase Iurkovski luase forma unei stele, întinzînd niște lăstari lungi și subțiri în direcția covorului roșu. Deodată își aduse aminte: „Centura roșie! Ferește-te de Centura roșie! Enigma lui Tahmasib…”

În clipa aceea solul se cutremură. Bîkov își pierdu echilibrul și fu cît pe ce să cadă. Îl văzu pe Dauge prăbușindu-se și scăpînd jos tot ce avea în brațe. Iurkovski încerca să se ridice, stînd în patru labe.

Pe cerul negru izbucni o lumină orbitoare albă-albastră. O nouă zguduitură îl trînti jos pe Bîkov. Auzi sub picioare un trosnet asurzitor. De jur-împrejur văzduhul răsuna de bubuituri.

— A-a-a! strigă Iurkovski și strigătul lui abia se auzi în vacarmul acela cumplit.

Agățîndu-se febril de neregularitățile terenului, Bîkov văzu că lîngă transportor solul crăpă. O coloană de foc țîșni în sus. În viitoarea limbilor de foc, Alexei Petrovici văzu „Băiatul” cu botul ridicat, învîrtindu-și cu o iuțeală nebună șenilele. Îl văzu pe Iohanîci ridicîndu-se și prăbușindu-se din nou cu fața în jos. Apoi îl învălui o căldură insuportabilă, răzbind prin țesătura de silichet a costumului de protecție. Gata să-și piardă cunoștința, se ridică în picioare, menținîndu-și anevoie echilibrul, făcu cîțiva pași nesiguri în direcția transportorului scorojit și căzu din nou; solul îi fugise de sub picioare. Bubuiturile încetară brusc. Printre șiroaiele de sudoare care-i încețoșaseră ochii, Bîkov văzu solul zguduit și crăpat căpătînd o lumină roșie-cenușie. Transportorul, încins la roșu, se afunda în nisipul topit.

— A-a-a! strigă din spate Iurkovski.

Strîngînd din dinți, căutînd să biruie slăbiciunea care-l cuprinsese, Bîkov se sili să se tîrască în direcția de unde se auzea țipătul tînguitor. Văzu întinse spre el mîinile negre, carbonizate parcă, ale lui Iurkovski. Mai găsi puteri ca să le apuce, să se proptească în sol și să-l tragă pe geolog mai departe de smîrcul acela roșu.

Pe urmă își pierdu totuși cunoștința, se pare însă că nu pentru multă vreme, căci, venindu-și în fire, constată că geologul zăcea alături de dînsul, cu mîinile strînse caraghios sub el, că solul încins din jurul „Băiatului” nu apucase încă să se întunece și transportorul stătea puternic aplecat într-o rînă, adînc înfundat în pămîntul topit; blindajul din material plastic al transportorului mai scotea fum, întunecîndu-se cu repeziciune.

Orbitoarele fîșii albe-albastre de pe cer se stinseseră. În urechi se auzea necontenit un sunet pătrunzător; Bîkov nu-și dădu numaidecît seama că era contorul de radiație. „Zeci, sute de unități Roentgen” — îi fulgeră prin minte. Se ridică în picioare, îl apucă de subsuori pe Iurkovski (care atîrna neputincios în brațele lui) și-l tîrî spre transportor, mai departe de crusta roșie, care se bășicase, învăluită în aburi trandafirii. După vreo patruzeci de pași dădu de Dauge. Iohanîci zăcea pe spate, cu degetele crispate înfipte în țesătura costumului de protecție în dreptul pieptului. Culcîndu-l pe Iurkovski alături, Bîkov se aplecă deasupra prietenului său. Dauge era leșinat și respira des, hîrîind. Partea de jos a costumului său de protecție era numai zdrențe. Alexei deșurubă zorit robinetul buteliei de oxigen, luă cureaua pistolului automat și legă strîns trupul nemișcat în jurul taliei, pentru a opri pătrunderea aerului de afară, sărac în oxigen și saturat de praf activ. Dauge scoase un geamăt și trase, cu un sughit, în piept gazul dătător de viață. Iurkovski își veni singur în fire. Se scutură, se ridică cu o mișcare iute și se așeză din nou. Dauge continua să respire greu.

— „Băiatul”… Anatoli Borisovici… — îngăimă Iurkovski. Repede…

Bîkov îl ajută să se ridice și porniră amîndoi, clătinîndu-se, spre transportorul aflat la o depărtare de o sută de metri și care se răcea treptat. Trecură peste o crăpătură largă ce se căsca înaintea lor și o luară la fugă. Iurkovski se vîrî primul în deschizătura chepengului, dar căzu.

Bîkov îl dădu la o parte și se vîrî el.

Chepengul, topit de foc, se făcuse oval. Blindajul era încă încins. Căldura pe care o degaja răzbea prin costumul de protecție, devenind insuportabilă. În ecluza cufundată în întuneric, Bîkov căută zadarnic întrerupătorul de lumină și, negăsindu-l, aprinse lanterna de la cască. Ușa ecluzei n-o putea deschide.

— Anatoli Borisovici! Tovarășe Ermakov! strigă el, disperat, și deodată își dădu seama că e inutil. Comandantul murise.

Temperatura exploziei fusese mult prea înaltă. Totul se topise, „Băiatul” devenise pentru un timp incandescent, iar Ermakov era fără cască atunci cînd plecaseră ei. Acolo, înăuntrul transportorului, totul a ars. Totul. Și comandantul… Nu mai există nimic…

— Chepengul, chepengul. Mai repede, la naiba! Iurkovski se tîrî în ecluză și se năpusti asupra chepengului care da în interior și împinse. Se lăsă cu tot corpul asupra chepengului, iar Bîkov i se alătură. Zadarnic! Iurkovski izbi furios cu pumnii în chepeng.

— Trebuie tăiat… — îngăimă Bîkov, cu vocea răgușită.

— Cu ce, Alexei Petrovici? Hai la chepengul de rezervă, hai!…

Bîkov sări afară din mașină. Chepengul de rezervă, de care nu se folosiseră niciodată, se afla în partea din spate a transportorului. Dar ocolind mașina, Bîkov pricepu că totul e pierdut. „Băiatul” se afundase adînc în solul muiat de temperatura înaltă și se lipise de el. Chepengul ajunsese sub nivelul scoarței dure, care se întărise, și era cu neputință de ajuns acolo. „Băiatul” se, transformase într-o fortăreață moartă, inaccesibilă celor rămași în viață. Ermakov era izolat de lume și mort. Mort! Comandantul a murit!

Bîkov se lăsă obosit pe solul înfierbîntat și schilodit și își acoperi fața cu palmele. Degetele i se loviră de calota netedă a căștii…