Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

De fiecare dată cînd se trezea după un somn chinuit, Bîkov se uita nespus de furios la Iurkovski. Geologul nu mai putea duce targa. Cădea mereu și-l scăpa pe Dauge. A mai încercat o dată să fugă. Bîkov nu putea însă să-l piardă pe Iurkovski! Prin dispariția lui s-ar fi pierdut o sumedenie de cunoștințe valoroase, cunoștințele unui om care a studiat drumurile de acces spre Golconda. Omul acesta cutezător trebuie să ajungă. El le va da oamenilor Golconda, le va da fabuloase cîmpii de nisip, unde nisipul e mai scump ca aurul, mai scump ca platina…

Bîkov se ridică anevoie în picioare. Deschide robinetul de oxigen și înghite cu lăcomie, numărînd zorit pînă la zece. E o porție necesară, căci altfel picioarele nu se vor mai urni. Se lasă încet în genunchi și ia în cîrcă, icnind, corpul moale al lui Dauge. Iurkovski rămîne în nisip. În cîteva ore vîntul a strîns în jurul lui un mic val de nisip negru.

— Știi, Bîkov, așa nu merge… — Vocea îi este răgușită, dar calmă: Nu sînt de acord cu asta…

Bîkov ar fi în stare să-l sfîșie, dar nu-l țin puterile și de aceea spune cu glas hodorogit și amenințător:

— Vorbe!… Scoală!

— Lasă-ne aici! Ce să te mai chinuiești! Ai să mori și dumneata și…

— Nu-i treaba ta! Scoală! Înainte! Iurkovski șovăie. Ce, vrei să capeți o cunună de erou?… De mucenic? Te înșeli. Am să te mîn din urmă, pînă am să cad și eu! Iar dacă am să cad, ai să te tîrăști singur mai departe! Ai înțeles? Scoală!

Și Iurkovski se ridică. Bun băiat! De-ai noștri, sovietic, măcar că are metehnele iui… După cel de-al cincilea kilometru, Bîkov nu mai este furios pe el, iar după cel de-al zecelea îl îndrăgește ca pe un frate. Tace, nesuferitul, nu cîrtește, nu se jeluie, măcar că-i cade părul, pielea îi e numai crăpături, iar fața lui — mai neagră ca pustiul. Se clatină… „Prietene drag, o să ajungem, o să ajungem neapărat! Uite că am mai făcut zece kilometri. Înainte, înainte!”… Un pas, doi, trei…

Iurkovski bombăne:

— Ascultă, Alexei… În caz că totuși n-ajung… E vorba de enigma lui Tahmasib, de Centura roșie… Cred… sînt sigur… Acestea sînt niște bacterii. Colonii de bacterii. Dar nu bacterii de-ale noastre. E o altă viață… O viață anorganică. Trăiesc pe seama radiațiilor. Absorb radiațiile radioactive și trăiesc din energia lor… Auzi, Bîkov?

Da, da, aude. „Bacterii și radiații…”

— Se strîng în jurul locului unde urmează să se producă o explozie atomică — continuă Iurkovski. Formează un cerc… Centura roșie… și așteaptă. „Băiatul” a nimerit într-un loc din acestea. Sub el s-a produs o explozie. O explozie atomică în adîncuri. Ele sînt acolo unde trebuie să se producă explozia, se strîng și așteaptă… Produsul dezintegrării e foarte activ… O desfătare pentru ele… Auzi? Sînt aproape sigur…

Da, Bîkov aude. Merge de-a lungul unui șir de bolovani și aude tot. Dar unde e, în definitiv, defileul? Trebuie să fie aici… Apă…

— Comunică tuturor să se ferească de Centura roșie. Unde e Centura roșie, are loc o explozie în adîncuri. Ai să comunici? Auzi?

— Da, da, am să comunic… Ai să comunici tu însuți!…

Un pas, doi… zece… cincisprezece…

În cea de-a șasea zi s-au apropiat de defileu. N-au găsit numaidecît intrarea în trecătoare. Lăsîndu-i pe Iurkovski și pe Dauge lîngă un zid de piatră, Bîkov a umblat mult în căutarea trecătorii. Văgăuna neagră era năpădită de spini și avea un aspect lugubru în lumina roșie a cerului de loc. Bîkov se întoarse la Iurkovski, îl luă pe Dauge în cîrcă, porni de-a lungul zidului și se prăbuși chiar la intrarea în defileu. Cînd părea că-și pierde cunoștința, cînd că și-o recapătă, apoi iarăși și-o pierdea, de parcă i-ar fi fost suflată de vînt. Cu mintea tulbure, îl auzi pe Iurkovski strigînd cu glasul răgușit, înghițind cuvintele:

— Ticăloaso! Las' că mai venim noi… Ne întoarcem! Ai să plătești tu pentru moartea, pentru chinurile noastre! Blestemată planetă!… Ai să muncești pentru noi, pentru oamenii de pe Pămînt, ai să ne dai lumină și viață… O să te ferecăm în oțel, în beton! Ai să muncești!

— Ajunge! spuse Bîkov și se ridică, sprijinindu-se de un bolovan zgrunțuros…

Nu, nu mai poate merge. Dar se poate tîrî. Se poate tîrî în patru labe, trăgîndu-l după el pe Dauge. E mult mai ușor decît să-l care în spinare. Iurkovski se tîrăște și el…

Bîkov se oprește, aprinde lanterna și se uită de jur împrejur. Iurkovski e aici. Șade lungit ceva mai la o parte de corpul inert al lui Iohanîci, cu coatele sprijinite în nisip, și-l privește prin peretele opac al căștii.

S-au legat unul de altul cu o curea de la rucsac. Trebuie să fie mereu cu ochii la curea; odată s-a desfăcut și Bîkov a luat-o mult înainte. A trebuit să se întoarcă și să-l caute pe Iurkovski, care se învîrtea neputincios în mijlocul defileului. Se pare că a orbit. Dar cînd se ține de curea, nu rămîne în urmă…

Iată urmele „Băiatului”: crengi înnegrite și scorojite, smulse cu tot cu bolovani din stîncă. Spinii au năpădit din nou defileul, dar de mers se poale merge. Au mai rămas doar cîteva mii de pași…

Bîkov se așază, trăgîndu-și sub el picioarele înțepenite. Pielea de pe genunchi s-a luat cu totul, dar, ciudat, nu simte nici o durere. Și e bine așa.

— Acolo e mlaștina, Volodea. A mai rămas o nimica toată. Hai!

— Hai! zice Iurkovski.

— Așadar, înainte? întreabă Bîkov.

— Înainte! răspunde Iurkovski.

… În ceața luminiscentă ce stăruia deasupra mlaștinii fremătau lujere de uriașe plante albicioase. Creșteau des, așa încît cosmonauții trebuiau să se strecoare printre tulpinile lor groase și alunecoase. Smîrcul plescăia și clefăia, trăgîndu-i pe oameni în gura lui udă și murdară. Înaintea ultimului salt, a saltului hotărîtor, făcură un lung popas și Bîkov scoase prețiosul și mult rîvnitul termos al lui Dauge, ultima lor nădejde și ultimul lor sprijin. În termos erau aproape doi litri de suc de portocale. Cînd văzu bidonul negru, cu pereții zgrunțuroși, legănîndu-se în lumina lanternei, Iurkovski rîse pe înfundate. Bîkov îi permise geologului și își îngădui și sieși să bea cîte cinci înghițituri de suc dătător de viață, apoi turnă în gura uscată a lui Dauge un pahar întreg. Pe urmă dormiră cu rîndul trei ore și mai băură cîte cinci înghițituri…

Apoi Bîkov, cu Dauge pe umeri, se afundă în smîrc și Iurkovski îi scoase afară. Ceea ce i-a uimit mai mult a fost că au găsit numaidecît locul unde coborîse cu o lună în urmă „Hius”.

Dar Hius” nu era aici…

Pe locul lui se întindea un cîmp larg, cu diametrul de vreo șaizeci de metri, acoperit cu o scoarță tare ca de asfalt. Din centrul cîmpului porneau crăpături lungi, prin care răzbea desișul plantelor acelora mari și albicioase, cu tulpinile groase și alunecoase…

Lui Mihail Antonovici îi plăcea asta cel mai mult pe lume — să stea în grădinița vilei sale din Altai, unde, sub un arin mare și des, avea o măsuță pusă anume pentru el, și, înconjurat de cărți, să lucreze pe îndelete, metodic. Îl interesau unele probleme ale cosmonauticei teoretice și visa de mult să scrie o carte mică, dar plină de miez, care să sistematizeze toate realizările cele mai de seamă obținute în acest domeniu în ultimii douăzeci de ani.

De specialitate matematician, absolvent al facultății de matematică și mecanică de la Universitatea din Leningrad, el a lucrat la început în cadrul Institutului de Cosmonautică. Își iubea nespus de mult munca. Simțea cea mai mare desfătare să vadă răsărind de sub pana lui rînduri de formule, aproape întotdeauna foarte complicate, dar de regulă elegante și frumoase, pline de un înțeles adînc. Lucra bine și greșea rar.