Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Iohanîci fu adus lîngă transportor și întins, pe cît era cu putință, mai comod. Înainte de asta, Bîkov a trebuit să piardă cîteva minute ca să-l aducă în fire pe Iurkovski. Geologul umbla în jurul transportorului lipsit de viață, fără să audă și fără să vadă nimic, fără a răspunde la întrebări. Bîkov l-a apucat de umeri, l-a zgîlțîit cu putere și atunci geologul și-a venit în fire și l-a urmat docil.

Dauge nu-și recăpăta cunoștința. Exploratorii nu aveau medicamente, nu aveau bandaje. Nu aveau cu ce să acopere picioarele arse ale prietenului lor. Nu puteau nici măcar să-i scoată casca și să-i dea apă, după explozie, temperatura aerului era încă mult prea ridicată — peste 80 de grade. Fără a spune o vorbă, Iurkovski și Alexei Petrovici îl tot întorceau pe Iohanîci cînd pe-o parte, cînd pe alta, scotoceau prin rucsacuri și îi înfășurau cu cîrpe picioarele rănite. Căutau să-i facă respirație artificială, fără a ști ei înșiși pentru ce, îi acopereau cu zdrențele costumului de protecție trupul dezgolit, ferindu-l de vîntul arzător. Bîkov se uita mereu la termometrul de mînă, dar temperatura scădea încet..

— Moare — spuse Iurkovski. Are arsuri de gradul doi. E rău…

— Taci! urlă furios Bîkov.

— Alexei! Vine — bolborosi Iurkovski în delir. Uite-o, vine…

— Cine? Alexei Petrovici întoarse capul și înțelese numaidecît.

În jurul „Băiatului” se strîngea încet, dar vizibil, centura aceea roșie. Masa purpurie se tîra din toate părțile, apropiindu-se de centrul groaznicei explozii din adîncuri care distrusese transportorul și unde se vedeau acum mormane de bolovani topiți. Deasupra gropii negre și adînci se ridicau nori de fum.

— Vine peste noi — urmă Iurkovski. O să ne strivească… trebuie să plecăm de-aici.

— Unde? Bîkov făcu ochii roată: covorul roșu înainta din toate părțile.

Iurkovski se ridică anevoie, se aplecă asupra lui Dauge și-l apucă cu băgare de seamă de subsuori:

— Pune mîna, Alexei!… Ne închidem în mașină. Poate rezistăm…

Iohanîci scoase un geamăt de. durere cînd îl traseră prin deschizătura îngustă a chepengului. În ecluză era foarte cald. mult mai cald decît afară.

— Doamne! rosti disperat Alexei Petrovici, aruncîndu-și privirea la termometru. Nouăzeci!

Bîkov se lungi pe podeaua încinsă și-l trase pe Dauge peste el. Iurkovski se străduia febril să închidă chepengul, dar nu izbutea; și deschizătura și chepengul își pierduseră forma inițială. Geologul fixă cum putu bucata grea și fierbinte de blindaj și privi printr-o crăpătură:

— Acuș urcă pe tanc… Nu ocolește obstacolele; trece peste el… Ia să vedem!

Iurkovski se retrase și se așeză într-un colț întunecos. Alexei Petrovici rămase tăcut, atent la zgomotele de-afară și la horcăitul lui Dauge, simțind căldura insuportabilă încingîndu-i spinarea. Erau condamnați. „Băiatul” era distrus. Nu aveau mîncare, oxigen, apă… Iohanîci stătea prost, foarte prost. Ce puteau oare face pentru el? Măcar ceva, ceva nefolositor, dacă nu-i mai rămînea nimic de făcut…

„Băiatul” se cutremură. Lumina roșie care răzbea prin crăpătura chepengului deveni mai puternică. Se auzi un scîrțîit, apoi un huruit: covorul roșu învăluia transportorul schilodit…

După o jumătate de oră temperatura scăzu pînă la șaizeci de grade. Scoțînd cu băgare de seamă pacostea aceea de cască de pe capul lui Dauge, Alexei Petrovici îi turnă în gură puțin suc de portocale. Iohanîci se înecă și deschise ochii, în care se citea suferința. Bîkov îl mîngîie pe obrazul neras și-i puse din nou casca.

— Unde sîntem?

— În mașină, Iohanîci prietene… Ești rănit.

— Ah, ce mă doare… Picioarele… Ce s-a întîmplat? De ce-i întuneric? De ce nu mergem?…

— S-a produs o explozie, Iohanîci — răspunse Iurkovski și rămase tăcut: n-avea puteri să-i spună totul pînă la capăt.

— Da… O explozie… Îmi aduc aminte. M-a trîntit jos și m-a ars… Vladimir, tu pricepi ce-i asta?… Undeva în adîncuri a făcut explozie un cazan atomic… Ții minte… noi doi am avut o discuție pe chestia asta… Ce ghinion!… Exact sub noi…

Dauge respira repede, neregulat. Alexei Petrovici întoarse pînă la refuz robinetul de oxigen.

— E bine, e bine… încă… — Dauge respira adînc, cu lăcomie. Unde-i Ermakov? De ce tăceți? Alexei! Ce s-a întîmplat?…

— „Băiatul” a fost distrus, Grișa… — Iurkovski făcu o pauză, apoi sfîrși, vorbind rar: Ermakov a murit…

Dauge scoase un sughiț de plîns și își pierdu din nou cunoștința. „Băiatul” se cutremura. Pe blindaj scîrțîia ceva. Prin crăpăturile din jurul chepengului răzbea o lumină roșie. Iurkovski spuse încet:

— Grișa, Grișa, vino-ți în fire!… O să plecăm de-aici… O să te ducem pe brațe… Grișa!

Dauge tresărea, o chema în delir pe Mașa, plîngea.

Bîkov luă în palme capul lui neputincios, închis în cască, și-l strînse la piept. Dauge amuți.

— A murit? întrebă cu o voce străină Iurkovski.

Bîkov scrîșni din dinți:

— Nu, Dauge n-a murit. O să-l ducem noi, ai înțeles? Cît mai sîntem în viață…

— O să-l ducem…

Iurkovski se apropie de chepeng, se lipi de el și spuse abia auzit:

— Șase ani împreună… Luna, deșerturile de pe Marte… Șase ani…

Geologul deschise larg chepengul cu o mișcare bruscă, surprinzător de puternică. În jur era noapte, întuneric… Departe-departe bubuia cutremurîndu-se Golconda uranică, răspîndind la orizont o lumină difuză brăzdată de fulgerări…

Au rămas trei.

Dauge nu-și venea în fire. Bîkov și Iurkovski l-au scos anevoie afară și au rămas o vreme nemișcați, nefiind în stare să părăsească locul acesta cumplit. Solul se cutremura ca de obicei. Covorul roșu dispăruse. Cosmonauții au mai apucat să vadă rămășițele lui deasupra gropii de pe locul exploziei, la vreo douăzeci de metri depărtare de transportor, masa roșie era absorbită repede și cu lăcomie de hăul fără fund. Lumina liliachie se stingea încetul cu încetul. Se făcu mai întuneric. Bîkov ridică pistolul pentru ultimul salut, dar se răzgîndi și-l lăsă în jos. Mai rămînea doar un încărcător de semnalizare, cu șaizeci de cartușe, iar în fața lor se întindeau o sută de kilometri prin deșertul nisipos, prin defileu, prin mlaștină… O sută de kilometri, o sută de mii de metri, o sută cincizeci de mii de pași. Și fiecare pas le putea rezerva o surpriză!

— O salvă de salut! ceru cu glas răgușit Iurkovski. Bîkov ridică pistolul și trase o salvă scurtă…

Din niște bucăți de țesătură de seleniu și ceriu, găsite în ecluză, făcură un fel de targă și-l culcară în ea pe Dauge. Țesătura era bună și trainică; le-a mai rămas ca să-l înfășoare pe Iohanîci de la picioare pînă la gît.

Mergeau acum încovoiați, în bătaia vîntului greu, prin bezna străpunsă arareori de fulgerări albastre, reci. În clipele acelea Bîkov vedea înaintea sa casca lui Dauge de pe targă, spinarea neagră a lui Iurkovski, ce se legăna în față, nisipul lipsit de viață și norii grei și joși, prin care răzbea cîte o geană de lumină. Fulgerările se stingeau încet, și din nou îi învălui întunericul, nisipul li se lipea de picioare, vîntul șuiera în căștile radiotelefonului…

Nu-și vorbeau. Era greu de respirat și de aceea făceau economie de oxigen, care se rărise. Inhalau aerul de afară, trecut prin filtrul de oxigen. Aerul acesta era fierbinte și sărac în oxigen, sufocant, făcîndu-i să caște spasmodic; amîndoi deschideau larg gura uscată…