Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

În cea de-a nouăsprezecea zi de la plecarea „Băiatului”, Mihail Antonovici se simți rău. S-a trezit la auzul unei voci și, sărind din pat, a scrutat îndelung semiobscuritatea din cabină, pînă și-a dat în cele din urmă seama că era propria lui voce. Își simțea capul nespus de greu. În vîrfurile degetelor îl înțepau mii de ace. I se făcu iarăși somn. Ațipi puțin și, cînd se trezi, căută termometrul. Controlă temperatura, care se dovedi a fi normală.

— „Ridicați-vă, oameni ai muncii…” — fredonă el fals și îl fulgeră gîndul că murmura întotdeauna cîntecul acesta dimineața, cînd se simțea prost, ca să înșele vigilența soției; niciodată nu l-a cîntat în cursul expedițiilor sale. Ce poate fi mai rău decît să se îmbolnăvească acum, cînd e singur cuc pe o navă pustie!

Se sili să se ridice și, ținîndu-se cu mîna de nervurile de oțel de pe pereții coridorului, trecu în cabina de comandă, unde se așeză lîngă stația de radio. „Băiatul” nu răspundea.

— Trebuie să iau puțin aer — spuse Mihail Antonovici, cu glas tare. Sînt bolnav, trebuie să iau puțin aer.

Străbătu coridorul, călcînd nesigur, și se opri în fața cabinei în care se păstrau costumele de protecție. Aruncă o privire împrejur. Globurile mate ale lămpilor aruncau o lumină odihnitoare. Pe pereții grei de metal se mai vedeau ici-colo pete cafenii, urme ale mucegaiului roșcat care pătrunsese în planetonavă cu trei săptămîni în urmă. Mihail Antonovici simți deodată, cu toată ființa lui, liniștea apăsătoare ce se cuibărise în coridoarele și în cabinele pustii, liniștea așteptării, liniștea singurătății.

— Sus, sus, la aer… — bombăni navigatorul, punîndu-și costumul.

Ajunse anevoie la ecluza de sus. Casca îl apăsa pe umeri parcă mai tare ca oricînd. Mîinile lui deschiseră anevoie chepengul. Se trînti în coate pe marginea deschizăturii largi.

Ceața se risipise. Deasupra capului stăruia o beznă de nepătruns; în jur, cît puteau cuprinde ochii, se întindea cîmpia, răspîndind o lumină slabă.

Mihail Antonovici dădu în lături tulpinile lipicioase ale algelor care împresuraseră nava și le rupse cu ciudă, căci îl împiedicau să vadă. Pretutindeni stăpînea întunericul și pustiul…

— Pustiu… — șopti navigatorul.

Deodată văzu o lumină purpurie la orizont. Geana aceea de lumină se apropia, creștea, mistuia bezna. Mihail Antonovici scoase un țipăt, deslușind drept înaintea sa un deșert nisipos. În mijlocul cîmpiei măturate de vînt se înălța o trombă uriașă. Stătea absolut nemișcată, amenințătoare. Vedenia rămase suspendată în fața navigatorului, care se trase speriat înapoi. Apoi tromba se clătină, străbătută de un freamăt, și se făcu nevăzută. Doar în depărtare, dincolo de coama munților care deveniseră purpurii, se aprinse și se stinse iute o pată luminoasă…

…Deasupra mlaștinei se ridică din nou o geană de lumină. Mihail Antonovici se trase îndărăt. În ceața luminoasă se profilară contururile unei stînci gigantice, cu vîrful scînteind în argint. „Zăpadă? La o sută de grade?” La poalele stîncii se vedeau copaci roșiatici, cu coroane ciudate, turtite. Erau mulți, foarte mulți, o pădure întreagă… Povîrnișurile muntelui erau acoperite de copaci. Ce frumos era!…

Navigatorul închise ochii și-i deschise încet din nou. În jur — întuneric și pustiu. „Să fi fost un miraj?… se întrebă el. Miraj sau halucinație?…”

Mihail Antonovici nu-și mai aducea aminte cum a coborît în cabinele echipajului. Capul i s-a mai limpezit. „Miraj sau halucinație?” Luă aparatul de filmat și se întoarse în ecluza de sus. Ciudata vedenie apăruse din nou în fața deschizăturii și navigatorul o filmă, consumînd zeci de metri de peliculă.

Developă filmul numaidecît. Cadrele de pe pelicula ultrasensibilă arătau lămurit niște coroane de copaci, o stîncă… Da, și-a adus aminte: mirajele din deșerturile de pe Pămînt se imprimă și ele pe peliculă. Așadar, pe planeta aceasta nu-s numai mlaștini infecte și deșerturi negre…

Mihail Antonovici se lăsă pe scaun și rămase așa multă vreme, cu privirea ațintită înainte. Un sunet strident îl făcu să tresară: prietenii! Se repezi la emițător. Vocea calmă a lui Ermakov îl făcu, ca întotdeauna, să prindă curaj. Mai bine să nu spună nimic despre toate neliniștile astea. Mirajul ca mirajul, dar vezi că azi cînd s-a trezit, a simțit un fel de slăbiciune. Cine știe ce boală o mai fi și asta… Poate totuși e mai bine să-l prevină pe Ermakov, să se sfătuiască cu el? Dar Mihail Antonovici nu se sfătui. Aduse vorba de Bogdan. Iar nu putea veni la aparat. Ce ghinion! De altfel a mai rămas puțin… Planul de acțiune?… Merge foarte bine…

În clipa aceea, sub picioarele navigatorului podeaua tremură și se lăsă în jos. Se auzi un șuierat subțire, prelung. Se pare că Mihail Antonovici a țipat, deoarece Ermakov l-a întrebat ce-a spus. În difuzor începură sa vîjîie sirene, se auziră hîrîituri, trosnete… Navigatorul încercă să se ridice de pe scaun, dar o nouă izbitură îl trînti jos. În cădere se apucă de marginea instalației de radio și o trase după el. Se auzi un zăngănit. Ceva căzu și se sparse… Cutremur să fie oare? Mihail Antonovici se ridică, îl strigă la microfon pe Ermakov. Drept răspuns se auziră niște hîrîituri și vuiete… Pereții se clătinară și se lăsară într-o parte… Ridicînd mîinile, navigatorul se prăbuși din nou pe podea și se rostogoli pînă se opri cu spinarea în metalul rece al tabloului de comandă. Șuierul ascuțit și prelung se transformă într-un duduit gros și puternic, care încetă o dată cu o izbitură însoțită de zgomote.

Din clipa în care planetonava s-a afundat adînc cu colierele reactoarelor în terenul acela mocirlos, straturile de nămol au continuat să se preseze și să coboare necontenit sub apăsarea masei ei de oțel, grele de mii de tone. Nămolul ceda micron cu micron, centimetru cu centimetru și, în cele din urmă, n-a mai rezistat. Uriașa planetonavă se lăsă greu într-o groapă cu noroi fără fund… Cînd se vor întoarce tovarășii, o vor căuta zadarnic… Ei nu vor găsi decît o mare pată neagră pe locul unde a stat planetonava… Și vor muri, lipsiți de apă, de oxigen și de hrană, dar mai ales fără mijloace de semnalizare, căci nu vor putea chema în ajutor pe cei de pe „Țiolkovski”…

Mihail Antonovici se apucă de marginea mesei de comandă, încercînd să se ridice. Planetonava se aplecase mult, lăsîndu-se într-o rînă… Peste cîteva secunde „Hius” se va culca orizontal… ba poate chiar se va răsturna cu duzele în sus. Asta înseamnă moartea! Mihail Antonovici ajunse, în sfîrșit, la masa de comandă și apucă manetele… În aparatele de bord se aprinse un curcubeu de becuri…

Mlaștina se cutremură. Un freamăt puternic răscoli jungla albicioasă. În mlaștină se căscă o groapă neagră, plină cu zeamă fierbinte, din care țîșniră nori de aburi albaștri… Înconjurat de o lumină orbitoare, însoțit de un tunet și un urlet prelung, „Hius”, aidoma unui uriaș artropod cu cele cinci labe ale sale, se desprinse din mlaștina în clocot, rămase pentru o frîntură de secundă suspendat deasupra ei, apoi se avîntă spre cerul negru, lăsînd în urma lui o platformă largă de asfalt, cu un diametru de vreo șaizeci de metri, plină de crăpături șerpuitoare care porneau de la centru…

— … „Băiatul”, „Băiatul”, aici „Hius”! Vă ascult! Aici „Hius”! „Băiatul”, „Băiatul”, „Băiatul”! „Hius” vă ascultă. Aici „Hius” vă ascultă. Trec pe recepție…