Arkadi Strugatski - Țara norilor purpurii

Într-un rînd, din mlaștină s-a ivit o vietate uriașă, cu pielea lucioasă; răsuflînd greu și sforăind, dihania își aținti albeața ochilor ei hidoși asupra navigatorului, care încremenise locului. Venindu-și în fire, Mihail Antonovici a dat să ia pistolul, dar ciudatul musafir s-a făcut nevăzut, mistuindu-se în ceață. Pe blindajul planetonavei se prelingeau niște moluște uriașe liliachii, apoi cădeau greu, afundîndu-se în nămol. Pe deasupra capului treceau uneori, prin pîcla roșiatică, umbre largi. Cîte o plantă carnivoră sfîșia în bucăți o omidă gigantică, ce se zbătea disperată; cineva țipa răgușit în pîclă; prin ceață plutea parcă un șirag uriaș și nesfîrșit de ghemotoace păroase, fluturîndu-și ațele lipicioase. Mihail Antonovici a închis chepengul și s-a dus să se culce, fără a mai apuca să vadă coada uriașului monstru. Odată, cînd moțăia lîngă aparatele de bord, planetonava s-a clătinat ușor. Mihail Antonovici s-a trezit și a ieșit afară, să vadă ce s-a întîmplat. Lîngă planetonavă se formaseră, niște gropi largi, ovale, care se umpleau repede cu un fluid tulbure: probabil trecuse pe-alături un monstru necunoscut, atingînd planetonava și lăsînd urmele acestea uriașe, precum și un coridor larg în zidul fremătător al junglei.

Aducînd în ecluză sistemul de semnalizare al instalației de radio, ca să nu scape cumva apelul prietenilor săi, Mihail Antonovici ședea ore întregi cu degetul pe declanșatorul pistolului, observînd împrejurimile și trăgînd cu urechea. Platforma de asfalt din jurul planetonavei s-a umplut repede de alge albicioase. Primele zile, Mihail Antonovici a urmărit centura aceasta de alge, care se strîngea mereu. Pe urmă s-a văzut nevoit să taie de fiecare dată, înainte de a-și începe observațiile, o ferestruie în peretele de plante care împăienjeniseră corpul planetonavei. Adînc înfundată în mlaștină, planetonava era înconjurată de lumea ciudată și înfiorătoare a acestei planete, care numai datorită unei erori poartă numele zeiței dragostei și a frumuseții. Atmosfera planetei era compusă din bioxid de carbon, azot și o ceață fierbinte, apa de pe planetă era apă grea, otrăvitoare, cu un mare procent de apă de deuteriu și tritiu. Stăruia aici o căldură jilavă, a cărei temperatură se ridica la 100 °C. Flora și fauna erau de așa natură, încît numai văzîndu-le îți pierea pofta să le folosești la mîncare…

— Bine că Golconda voastră nu seamănă cu mlaștina asta — îi spunea uneori Mihail Antonovici lui Ermakov.

Drept răspuns, acesta se mărginea să tușească.

În semiobscuritatea fierbinte a zilei de pe Venus se aprindeau ici-colo niște luminițe îndepărtate, mlaștina scotea cîte un oftat greu, tulpinile ciupercilor uriașe plesneau cu zgomot, aruncînd o ploaie de spori alunecoși și luminiscenți. Poate nu erau spori, dar Mihail Antonovici a văzut cu ochii lui cum bilele acestea liliachii, elastice, cît pumnul de mari, scoteau niște tentacule albe de îndată ce cădeau în mlaștină. Vîntul aducea cu sine o ceață care răspîndea o lumină puternică. Vălurile ei de un albastru vînăt se așterneau grele printre alge. O dată s-a stîrnit o furtună. Ceața a devenit verzuie, tremurătoare. Bubuiturile s-au învălmășit. Printre tulpinile plecate la pămînt s-au pornit să dănțuiască globurile albastre ale fulgerelor sferice, împroșcînd foc.

S-a lăsat o dogoare și deodată s-a abătut un vifor încins. Planetonava se clătina într-o parte și în alta. Ținîndu-se de marginile deschizăturii chepengului, Mihail Antonovici văzu uimit acul termometrului urcînd vertiginos și trecînd de două sute. Un val de nămol izbi planetonava, aruncîndu-l pe navigator departe de chepeng. Multă vreme n-a putut să se ridice, sucindu-se în mîlul acela gros și lunecînd cu picioarele, iar cînd, în sfîrșit, s-a ridicat, n-a mai avut putere să închidă chepengul. După a treia sau a patra încercare, capacul greu, izbit de o rafală de vint, îl trînti jos pe Mihail Antonovici, care își pierdu cunoștința. Și-a revenit după o jumătate de oră sau poate după o oră. Uraganul se potolise. Ecluza era plină de nămol. În jurul planetonavei se adunase o grămadă de alge în putrefacție.

A doua zi, Ermakov i-a comunicat că Dauge e bolnav. Vestea asta l-a tulburat mult. I se părea că este prima lovitură ce li se dă și că e de rău augur. Venus se năpustea asupra oamenilor cutezători veniți de pe Pămînt. Mihail Antonovici a stat cîteva ore culcat în pat, cu ochii țintă în tavanul căptușit cu burete galben de polimer. Își aduse aminte de ciudatele cuvinte rostite de Tahmasib, în delir. Navigatorul avea febră. Termometrul arăta 39° — temperatura lui Dauge, care și el era bolnav. Mihail Antonovici scutură termometrul, se ridică în capul oaselor și, descumpănit, își înfipse dinții în muștiucul pipei goale. Ce-i asta? Poate că boala s-a și cuibărit în el și stă la pîndă… Cînd au să se întoarcă tovarășii, au să găsească planetonava goală, lipsită de viață, și nici măcar n-au să poată intra în ea. Ar trebui, pentru orice eventualitate, să țină deschis măcar chepengul de la exterior… Da, dar dacă intră în ecluză vreo dihanie? N-o mai scoți de-acolo…

Mihail Antonovici ofta și își sugea pipa. Apoi, pentru întîia oară de cînd era aici, intră în cabina-arsenal și controlă rachetele de semnalizare. Erau ca două țigări de oțel, lungi de o jumătate de metru, acoperite cu un strat gros de unsoare, prevăzute cu dispozitivele de lansare — niște trepiede grele, la care era atașată o șină. Racheta se așază pe șină, apoi se conectează un mic dispozitiv de stabilizare și racheta e gata de lansare. Iar aici se află dispozitivul de lansare de la distanță… N-o să fie greu să facă toate pregătirile. Navigatorul încearcă să ridice una din rachete, se încordează: da, nu e cine știe ce grea, poate s-o ducă și singur… Dacă va rămîne în viață, va trebui să lanseze rachetele. „La douăzeci zero-zero, ora lui „Hius”, așa cum s-a înțeles cu Ermakov. Pe urmă va trebui să deschidă, fie ce-o fi, chepengul de la exterior și să aștepte. Mihail Antonovici fixă tripiedele, asudă punînd pe ele rachetele, își admiră opera și-și simți sufletul parcă mai ușurat..

Ziua, o zi lungă cum sînt zilele de pe Venus, trece și se lasă noaptea. Deasupra mlaștinei se așterne din nou bezna încețoșată. „Băiatul” își încheie acțiunea. Exploratorii montează radiogoniometrul pe noul rachetodrom și adună ultimele exemplare de rocă. În curînd Mihail Antonovici va decola cu „Hius” și va zbura după relevmentele ce i se vor indica. Mai e puțin și exploratorii vor fi iarăși cu toții laolaltă! Vor zbura apoi pe satelitul „Țiolkovski”, unde-i așteaptă întîlnirea cu cei de acolo! Apoi vor face cale-ntoarsă pe Pămînt, și acolo — altă întîlnire, cea mai frumoasă dintre toate!

Mihail Antonovici își aduce aminte cum s-a întors pentru întîia oară din Cosmos. Flori, muzică, o mare mulțime de oameni și printre ei — Zoia. Era tînără de tot laboranta-șefă a institutului lui Kraiuhin. Mihail Antonovici o necăjea mereu. Frumoase vremuri! Era în perioada de înflorire a rachetelor cu propulsie atomică, o perioadă în care s-au ridicat oameni de talia lui Kraiuhin, Privalov, Sokolovski… Era perioada cînd bătrînul Șraiber din Novossibirsk a emis minunata idee a “reflectorului total”. Dar, vai, cum a fost primită ideea aceasta! „Un bătrîn dement! Un alchimist obscurantist! Un idealist! Un fantast!” Unii șușoteau pe la colțuri: „Ha-ha!… Reflector total… Curat ca nuca-n perete!” „Niște proști, dacă nu ceva mai rău!”-a spus atunci despre ei, furios, Kraiuhin. A fost o luptă cumplită. Kraiuhin era cît pe ce să fie îndepărtat sub motiv că ar fi exercitat presiuni. Și pînă la urmă, iată „reflectorul total”: „Hius” versus Venus! Deocamdată merge bine! Ptiu, să nu-i fie de deochi.