Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

În mod evident, nemulţumirea lui Cap-de-Mort crescu în momentul în care descoperi cât de bine îi cunoştea Dumbledore pe cei care-l însoţeau. Însă îşi schimbă atitudinea numaidecât.

— Eşti la fel de atotştiutor ca întotdeauna, Dumbledore.

— O, nu, întâmplător am relaţii bune cu barmanii din sat, spuse Dumbledore cu seninătate. Acum, Tom…

Dumbledore puse jos paharul gol şi se îndreptă în scaun, unindu-şi vârfurile degetelor în mod caracteristic.

— … să vorbim fără ocolişuri. De ce ai venit aici astă-seară, cu o escortă de scutieri, să ceri un post pe care ştim amândoi că nu-l doreşti?

Cap-de-Mort păru oarecum surprins.

— Un post pe care nu-l doresc? Din contră, Dumbledore, mi-l doresc cât se poate de mult.

— Da, vrei să te întorci la Hogwarts, dar nu vrei să predai, aşa cum n-ai vrut s-o faci nici când aveai optsprezece ani. Tom, ce urmăreşti? Măcar o dată în viaţă, nu vrei să spui fără ocolişuri ce doreşti de fapt?

Cap-de-Mort zâmbi ironic.

— Dacă nu vrei să-mi dai postul…

— Bineînţeles că nu vreau, zise Dumbledore. Şi nu-mi imaginez nici măcar pentru o clipă că te-ai fi aşteptat să vreau. Totuşi ai venit aici şi ai făcut cererea asta — sunt sigur că ai un scop.

Cap-de-Mort se ridică. Niciodată nu semănase mai puţin cu Tom Cruplud, dat fiind că avea trăsăturile distorsionate de furie.

— Asta e ultimul tău răspuns?

— Da, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.

— Înseamnă că nu mai avem ce să ne spunem.

— Nu, absolut nimic, zise Dumbledore şi pe chip i se citi dintr-odată o tristeţe profundă. A trecut de mult vremea când te puteam speria cu un şifonier cuprins de flăcări, când te puteam obliga să-ţi răscumperi fărădelegile. Dar mi-aş dori s-o pot face şi acum, Tom. Mi-aş dori să fie aşa.

Pentru o fracţiune de secundă Harry fu pe punctul de a striga pentru a-l avertiza pe Dumbledore: era convins că-l văzuse pe Cap-de-Mort ducând mâna către bagheta din buzunar; dar clipa trecuse deja. Cap-de-Mort îi întorsese spatele lui Dumbledore, iar uşa se închidea în urma lui.

Harry simţi cum Dumbledore îl apucă din nou de braţ şi câteva clipe mai târziu stăteau aproape în acelaşi loc, însă acum zăpada nu se mai depunea pe pervaz şi mâna lui Dumbledore era din nou înnegrită şi amorţită.

— De ce? spuse Harry repede, uitându-se în ochii lui Dumbledore. De ce s-a întors? Aţi aflat?

— Am bănuielile mele, dar nimic mai mult, zise Dumbledore.

— Ce bănuiţi, domnule?

— Harry, o să-ţi spun când o să obţii amintirea aia de la domnul profesor Slughorn, zise Dumbledore. Sper că, în clipa în care o să avem ultima piesă a puzzle-ului, o să găsim răspunsuri la toate întrebările de până atunci.

Harry era încă nespus de curios şi nu se mişcă imediat, chiar dacă Dumbledore se dusese la uşă şi o ţinea deschisă.

— Şi de data aceasta voia să predea tot Apărare contra Magiei Negre, domnule profesor? Nu a numit materia.

— A, nu încape nici o îndoială, voia să predea Apărare contra Magiei Negre, zise Dumbledore. Au dovedit-o evenimentele petrecute după această mică întâlnire. Vezi tu, de când i-am refuzat postul lui Cap-de-Mort, n-am reuşit să avem un profesor de Apărare contra Magiei Negre pe o perioadă mai lungă de un an.

Harry îşi stoarse creierii pe parcursul săptămânii următoare încercând să găsească o cale pentru a-l convinge pe Slughorn să-i dea amintirea adevărată, dar nu avu nici o străfulgerare de inspiraţie şi ajunse să facă ceea ce făcea din ce în ce mai des în ultimul timp când nu găsea nici o soluţie: studia cu atenţie manualul de Poţiuni, sperând ca prinţul să fi notat undeva ceva folositor, aşa cum se dovedise de atâtea ori până atunci.

— N-o să găseşti nimic acolo, spuse Hermione cu fermitate sâmbătă seara, târziu.

— Hermione, nu începe iar cu asta, zise Harry. Ron este acum în viaţă datorită prinţului.

— Ar fi putut fi în viaţă şi dacă ai fi fost atent la ce ne-a spus Plesneală în anul întâi, îl contrazise Hermione.

Harry o ignoră. Tocmai găsise o incantaţie („Sectumsempra!”) mâzgălită pe margine deasupra cuvintelor „pentru duşmani” şi ardea de nerăbdare s-o încerce, dar consideră că era mai bine să n-o facă de faţă cu Hermione. În schimb, îndoi pe furiş colţul paginii.

Stăteau în camera de zi, lângă şemineu; singurii care se mai aflau acolo erau nişte colegi din anul şase. Când se întorseseră de la cină, găsiseră un nou afiş la avizier, care anunţa când avea să aibă loc testul de Apariţie, ceea ce generase un val de entuziasm şi de agitaţie. Cei care aveau să împlinească şaptesprezece ani înainte sau chiar în ziua când urma să se ţină primul test, pe douăzeci şi unu aprilie, aveau posibilitatea de a se înscrie la şedinţe practice suplimentare, care urmau să aibă loc în Hogsmeade (fiind atent supravegheate).

Ron intrase în panică în clipa când citise anunţul, pentru că încă nu reuşise să Apară şi se temea că nu avea să fie pregătit să dea testul. Hermione, care Apăruse deja de două ori, era ceva mai încrezătoare, dar Harry, care urma să împlinească şaptesprezece ani abia peste patru luni, nu putea să dea testul, indiferent de cât de pregătit s-ar fi simţit.

— Dar tu măcar poţi să Apari! spuse Ron pe un ton încordat. N-o să ai nici o problemă în iulie!

— Nu am Apărut decât o dată, îi reaminti Harry. În timpul lecţiei trecute reuşise în sfârşit să Dispară şi să se materializeze din nou în cercul său.

După ce pierduse mult timp dând glas îngrijorării despre Apariţie, Ron se chinuia acum să termine un eseu deosebit de dificil pentru Plesneală, pe care Harry şi Hermione îl scriseseră deja. Harry se aştepta să primească o notă mică pentru el, pentru că-l contrazicea pe Plesneală în privinţa celei mai bune metode de a-i înfrunta pe Dementori, dar nu-i păsa de notă: acum prioritatea sa era amintirea lui Slughorn.

— Ascultă-mă, Harry, prinţul ăsta idiot n-o să te poată ajuta de data asta! zise Hermione, ridicând vocea. Singurul mod în care poţi obliga pe cineva să facă ce vrei este Blestemul Imperius şi este împotriva legii să-l foloseşti.

— Da, ştiu foarte bine asta, spuse Harry, fără să-şi dezlipească privirea de pe carte. De asta caut ceva diferit. Dumbledore spune că Veritaserum-ul n-o să funcţioneze, dar ar putea să fie altceva, o poţiune sau o vrajă.

— Abordezi problema greşit, zise Hermione. Dumbledore spune că eşti singurul care poate obţine amintirea. Asta trebuie să însemne că numai tu îl poţi convinge pe Slughorn într-o anumită problemă. Nu este vorba despre o poţiune pe care ai putea să i-o dai, oricine ar putea să facă…

— Cum se scrie „beligerant”? întrebă Ron, scuturându-şi pana cu putere şi uitându-se fix la pergamentul său. Nu are cum să fie „B-U-M…”

— Nu, nu se scrie aşa, zise Hermione, trăgând foaia lui Ron spre ea. Şi nici „augur” nu se scrie „O-R-G-R-U-R”. Ce fel de pană foloseşti?

— O pană de verificare ortografică a lui Fred şi George… dar cred că vraja a început să-şi piardă efectul.

— Aşa se pare, zise Hermione, indicând titlul eseului, pentru că trebuie să descriem cum am înfrunta Dementorii, nu „Dergravorii” şi nici nu ţin minte să-ţi fi schimbat numele în „Roonil Wazlib”.

— O, nu! spuse Ron, holbându-se îngrozit la pergament. Nu-mi spune că trebuie să-l mai scriu o dată!