Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

Nu era pentru prima oară când se isca o ceartă la micul dejun, în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor. Domnul Vernon Dursley fusese trezit dis-de-dimineaţă de un zgomot asurzitor care venea din camera nepotului său, Harry.

— A treia oară pe săptămâna asta! răcni el peste masă. Dacă nu poţi să stăpâneşti bufniţa aia, va trebui să plece din casa mea!

Harry încercă din nou să-i explice:

— S-a plictisit… Este obişnuită să zboare în aer liber. Dacă aş putea s-o las afară măcar noaptea…

— Am eu faţă de prost? se răţoi Unchiul Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară!

Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley.

— Mai vreau nişte costiţă afumată!

— A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem… Nu-mi place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii…

— Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule?

Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry:

— Dă-mi tigaia!

— Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele clocotindu-i la tâmple.

— Am vrut să spun acel… te rog! zise Harry repede. N-am vrut să spun…

— CE ŢI-AM SPUS EU, tună unchiul lui, răspândind salivă peste masă, DESPRE PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI CU „M” ÎN CASA NOASTRĂ?

— Dar eu…

— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L AMENINŢI PE DUDLEY? răcni Unchiul Vernon, bătând cu pumnul în masă.

— Eu doar…

— TE-AM AVERTIZAT! NU VOI TOLERA MENŢIONAREA ANORMALITĂŢII TALE SUB ACEST ACOPERIŞ!

Harry îşi plimbă privirea de la unchiul său, verde-albastru, la mătuşa lui, albă ca varul, care încerca să-l pună pe picioare pe Dudley.

— Bine, zise Harry, bine…

Unchiul Vernon se aşeză la loc, respirând ca un rinocer rănit, urmărindu-l îndeaproape pe Harry cu coada ochilor săi mici şi ageri.

De când venise Harry acasă, în vacanţa de vară, Unchiul Vernon îl trata ca pe o bombă care era gata să explodeze în orice moment, pentru că Harry nu era un băiat normal. De fapt, era cât se putea de anormal!

Harry Potter era vrăjitor, proaspăt absolvent al anului I la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Şi dacă familia Dursley nu era mulţumită să-l aibă la ei, asta era o nimica toată pe lângă felul în care se simţea Harry. Îi era atât de dor de Hogwarts, încât parcă ar fi avut o durere continuă în stomac. Îi era dor de castel, cu fantomele şi culoarele sale secrete, de lecţiile lui (deşi poate nu şi de orele lui Plesneală, stăpânul poţiunilor magice), de poşta via-bufniţe, banchetele din Marea Sală, de somnul în patul său din dormitorul din turn, de vizitele la Hagrid, paznicul vânatului, în baraca acestuia de lângă Pădurea Interzisă şi mai ales de Vâjthaţ, cel mai iubit sport din lumea vrăjitorilor (şase stâlpi de porţi, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători pe mături).

Toate cărţile de vrăji ale lui Harry, bagheta, pelerinele, cazanul şi superba lui coadă de mătură, performanta Nimbus 2000, fuseseră închise de Unchiul Vernon în nişa de sub scări, chiar din clipa în care Harry pusese piciorul în casă. Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry şi-ar fi pierdut locul din echipa de Vâjthaţ pentru că nu exersase toată vara? Ce îi păsa familiei Dursley dacă Harry se întorcea la şcoală fără să-şi fi făcut temele? Membrii familiei Dursley erau nişte Încuiaţi (nici un pic de sânge magic în venele lor), iar din punctul lor de vedere, a avea un vrăjitor în familie era cea mai înjositoare ruşine dintre toate. Unchiul Vernon îi pusese şi bufniţa, pe Hedwig, sub lacăt. O încuiase în colivie pentru a o împiedica să transmită mesaje cuiva din lumea vrăjitorilor.

Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.

Această cicatrice îl făcea pe Harry aparte, chiar şi pentru un vrăjitor. Cicatricea era singurul indiciu care amintea de trecutul foarte misterios al lui Harry, motiv pentru care fusese lăsat pe pragul casei familiei Dursley, în urmă cu unsprezece ani.

La vârsta de un an, Harry supravieţuise — nu se ştia prin ce minune — blestemului unuia dintre cei mai crunţi vrăjitori din toate timpurile, Lordul Cap-de-Mort, al cărui nume se temeau să-l rostească majoritatea vrăjitorilor. Părinţii lui Harry muriseră în timpul atacului lui Cap-de-Mort, dar Harry scăpase numai cu cicatricea aceea în formă de fulger şi — alt mister pentru toţi — puterea lui Cap-de-Mort dispăruse din momentul în care nu reuşise să-l omoare pe Harry.

Astfel, Harry fusese crescut de sora mamei lui şi de soţul ei, de familia Dursley. A trăit zece ani cu ei, neînţelegând de ce făcea lucruri stranii, chiar fără voia lui, crezând povestea pe care i-o spuseseră părinţii lui adoptivi, că avea cicatricea aceea în urma accidentului de maşină în care îi muriseră părinţii.

Apoi, exact în urmă cu un an, Harry primise o invitaţie de la Hogwarts şi toată povestea ieşise la iveală. Harry îşi ocupase locul la şcoala de vrăjitori, unde el şi cicatricea lui erau faimoşi… Acum însă anul şcolar se terminase şi el era la familia Dursley pe toată durata verii, să fie iar tratat ca un câine, care se tăvălise în ceva urât mirositor.

Familia Dursley nici măcar nu-şi amintise că în acea zi era cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry. Bineînţeles că nu-şi făcuse speranţe prea mari. Nu-i dăduseră niciodată vreun cadou ca lumea, darămite să-i facă un tort… Dar chiar aşa, să-l ignore complet…

În acel moment, Unchiul Vernon îşi drese vocea, plin de importanţă şi spuse:

— Hm, după cum ştim cu toţii, azi este o zi foarte importantă…

Harry îşi ridică privirile, aproape neîndrăznind să creadă că îşi aduseseră aminte de el.

— Aceasta s-ar putea să fie ziua în care voi încheia cel mai mare contract din cariera mea! zise Unchiul Vernon.

Harry se concentră iar asupra feliei lui de pâine prăjită. „Desigur”, se gândi el, amărât, „Unchiul Vernon vorbeşte de cina aceea stupidă”. Numai despre asta vorbise în ultimele două săptămâni. Un constructor bogat şi soţia lui veneau la cină şi Unchiul Vernon spera să obţină o comandă uriaşă de la el. (Firma Unchiului Vernon făcea burghie.)

— Cred că trebuie să mai parcurgem o dată programul, zise Unchiul Vernon. Vom fi cu toţii pe poziţii la ora opt fix! Petunia, tu o să fii…