Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

Fred şi George escaladară cu grijă fereastra de la camera lui Harry. „Ce-i al lor e-al lor!” se gândi Harry, în timp ce George încerca să deschidă uşa cu un ac de păr.

— Mulţi vrăjitori cred că este o pierdere de timp să ştii trucurile astea infantile ale Încuiaţilor, dar eu cred că merită să le înveţi, chiar dacă îţi iau ceva timp.

Se auzi un — CLIC! — şi uşa se dădu de perete.

— Deci, noi luăm cufărul, tu ia tot ce poţi din cameră şi dă-i-le lui Ron, şopti George.

— Aveţi grijă la ultima treaptă, scârţâie, îi avertiză Harry, pe când gemenii dispăreau în întuneric.

Harry dădu un ocol camerei, strângându-şi lucrurile şi dându-i-le mai departe lui Ron. Apoi se duse să-i ajute pe Fred şi pe George să împingă cufărul pe scări. Harry îl auzi pe Unchiul Vernon tuşind.

Într-un sfârşit, gâfâind, ajunseră sus şi traseră cufărul spre fereastra lui Harry. Fred se urcă în maşină ca să-l ajute pe Ron să tragă cufărul în maşină, în timp ce Harry şi George îl împingeau din cameră. Încetul cu încetul, cufărul alunecă peste pervaz.

Unchiul Vernon tuşi iarăşi.

— Încă puţin, gâfâi Fred, care trăgea din maşină, mai împingeţi o dată…

Harry şi George mai împinseră puţin şi cufărul ajunse pe bancheta din spate a maşinii.

— În ordine, hai să mergem, şopti George.

Dar când se urcă pe pervaz, Harry auzi un ţipăt prelung din spatele lui, urmat imediat de tunetul vocii Unchiului Vernon:

— BUFNIŢA AIA BLESTEMATĂ!

— Am uitat-o pe Hedwig!

Harry traversă camera, exact când se aprinse lumina din hol, înşfăcă repede colivia lui Hedwig, se duse la fereastră şi i-o dădu lui Ron. Se căţără pe cufăr, tocmai când Unchiul Vernon îmbrânci uşa, care se izbi de perete.

Preţ de o secundă, Unchiul Vernon rămase încremenit în pragul uşii, apoi scoase un răcnet, ca un taur furios, şi se năpusti asupra lui Harry, prinzându-l de gleznă.

Ron, Fred şi George îl apucară pe Harry de mâini şi îl traseră cu putere.

— Petunia! răcni Unchiul Vernon. Scapă! SCAPĂ!

Fraţii Weasley se opintiră şi piciorul lui Harry alunecă din mâinile Unchiului Vernon. În momentul în care Harry era în maşină şi portiera se închidea în urma lui, Ron strigă „Accelerează, Fred!” şi maşina ţâşni spre lună.

Lui Harry nu-i venea să creadă… Era liber! Se aplecă pe geam şi aerul nopţii îi înfoie părul. Vedea acoperişul din Aleea Boschetelor, care se făcea tot mai mic. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley rămăseseră încremeniţi la fereastra lui Harry.

— Pe vara viitoare! strigă Harry.

Fraţii Weasley izbucniră în râs şi Harry se aşeză la locul lui, cu gura până la urechi.

— Dă-i drumul lui Hedwig, îi spuse el lui Ron, să zboare în spatele nostru. Nu şi-a mai întins aripile de secole!

George îi dădu acul de păr lui Ron şi peste câteva minute Hedwig ieşi bucuroasă pe fereastra maşinii, zburând pe lângă ei, ca o nălucă.

— Hai, povesteşte-ne, Harry! zise Ron, nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

Harry le povesti despre Dobby, şi cum îl avertizase el, şi despre tot circul cu prăjitura. După ce termină, urmă un moment de tăcere.

— Foarte ciudat, spuse Fred într-un sfârşit.

— Cu siguranţă, este ceva putred aici, adăugă George. Şi nu ţi-a spus cine pune la cale toate chestiile alea?

— Nu cred că avea voie, spuse Harry. Ţi-am spus că de câte ori îi scăpa ceva, începea să se dea cu capul de pereţi.

Îi văzu pe Fred şi pe George uitându-se unul la celălalt.

— Credeţi că m-a minţit? întrebă Harry.

— Păi, spuse Fred, hai s-o luăm de la capăt… Spiriduşii caselor ştiu vrăji puternice, dar în cele mai multe cazuri nu le pot folosi fără permisiunea stăpânilor. Presupun că bătrânul Dobby a fost trimis să te împiedice să te întorci la Hogwarts. O glumă proastă a cuiva. Ştii pe cineva de la şcoală care-ţi poartă pică?

— Da, ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

— Draco Reacredinţă, le explică Harry. El mă urăşte.

— Draco Reacredinţă? repetă George, întorcându-se spre el. Doar nu e fiul lui Lucius Reacredinţă?

— Cred că da, nu e un nume prea des întâlnit, nu? zise Harry. De ce?

— L-am auzit pe tata vorbind despre el, spuse George. Era un adept al lui Ştii-Tu-Cine.

— Şi când Ştii-Tu-Cine a dispărut, continuă George, întorcându-se pentru a-l putea privi pe Harry, Lucius Reacredinţă s-a întors la noi, spunând că el nu a intenţionat să se întâmple nimic din toate acelea. Aiurea! Tata crede că este în tabăra lui Ştii-Tu-Cui…

Harry mai auzise şi altă dată de familia Reacredinţă şi nu era surprins deloc. Pe lângă Draco, Dudley Dursley era un copil bun, sensibil şi înţelept.

— Nu ştiţi dacă familia Reacredinţă are vreun spiriduş al casei? întrebă Harry.

— Păi, al oricui o fi, trebuie să fie o familie veche de vrăjitori, foarte bogată, zise Fred.

— Da, mama tot timpul spune că ar vrea şi ea un spiriduş al casei care să calce rufele, spuse George… N-avem decât un vârcolac amărât, în pod, şi pitici, în toată grădina. Spiriduşii caselor stau în conacuri şi castele şi alte locuri din astea, n-ai prinde unul în casa noastră…

Harry tăcea. Ţinând cont că Draco Reacredinţă avea tot ce era mai bun, probabil că familia lui înota în aur vrăjitoresc. Şi-l închipuia pe Draco plimbându-se ţanţoş în jurul unui conac somptuos. Da, îi stătea în fire lui Draco să-şi trimită servitorul să-l împiedice pe Harry să se întoarcă la Hogwarts… Oare greşise când se încrezuse în Dobby?!

— Oricum, mă bucur că am venit să te luăm, spuse Ron. Mă îngrijorasem când am văzut că nu-mi răspundeai la scrisori. La început am crezut că era greşeala lui Errol…

— Cine este Errol?

— Bufniţa noastră. Un bufniţoi bătrân de când lumea. N-ar fi fost prima dată când ar fi leşinat în timpul unei misiuni. Aşa că am încercat să-l împrumut pe Hermes…

— Pe cine?

— Bufniţa pe care i-au cumpărat-o mama şi tata lui Percy când a fost făcut Perfect, spuse Fred, de pe locul din faţă.

— Dar nu a vrut să mi-l împrumute, zise Ron. Mi-a zis că avea nevoie de el.

— Percy se comportă tare ciudat vara asta, zise George, încruntându-se. Trimite o grămadă de scrisori şi stă foarte mult timp închis în camera lui… Adică, de câte ori poţi să lustruieşti o insignă de Perfect?… Conduci prea spre vest, Fred, adăugă el, arătând spre busola de pe bord.

Fred învârti volanul.

— Deci, tatăl vostru ştie că aţi luat maşina? întrebă Harry, intuind răspunsul.

— Păi… nu, spuse Ron, avea de lucru în seara asta. Sper că o vom putea pune la loc, în garaj, înainte să observe mama că am luat-o.

— Şi ce face până la urmă tatăl vostru la Minister?

— Lucrează în cel mai plictisitor departament, zise Ron. Oficiul de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.

— Ce anume?

— Obiectele făcute de Încuiaţi şi apoi vrăjite de noi, ştii tu… în cazul în care ajung iar în casele sau magazinele Încuiaţilor. Ca de pildă, anul trecut, când a murit o vrăjitoare bătrână şi serviciul ei de ceai a ajuns într-un magazin de antichităţi. L-a cumpărat o femeie, l-a dus acasă şi a vrut să le servească prietenelor ei ceaiul în noile ceşcuţe. Îţi dai seama, a fost un coşmar… Tata a făcut ore suplimentare săptămâni la rând.

— Ce s-a întâmplat?

— Ceainicul a căpiat şi a început să împroaşte cu ceai în jur. Un om a ajuns chiar în spital, cu biscuiţii lipiţi de nas. Tata era înnebunit. Nu este decât el şi un vrăjitor bătrân, Perkins, în birou, şi au fost nevoiţi să facă Vrăji de Uitare şi tot felul de alte farmece, ca să acopere greşeala iniţială.