Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

Se lăsă o tăcere deplină, întreruptă doar de sunetul furculiţelor şi al cuţitelor de jos şi de vocea difuză a Unchiului Vernon.

— Po-Poftim? izbucni Harry. Dar trebuie să mă întorc… trimestrul începe pe întâi septembrie. Este singurul lucru care mă ţine în viaţă. Tu nu ştii cum este aici. Locul meu nu este aici. Locul meu este în lumea ta, la Hogwarts!

— Nu, nu, nu, chiţăi Dobby, scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturau urechile. Harry Potter trebuie să stea unde este în siguranţă. Este prea important, prea bun, pentru a dispărea pentru totdeauna. Dacă Harry Potter se întoarce la Hogwarts, se va afla în pericol de moarte.

— De ce? întrebă Harry, surprins.

— E vorba de un complot, Harry Potter, care o să facă să se întâmple lucruri groaznice la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, în acest an, şopti Dobby, tremurând din toate încheieturile. Dobby ştie asta de luni de zile, domnule, Harry Potter nu trebuie să se expună pericolului. Este o persoană mult prea importantă, domnule!

— Ce lucruri îngrozitoare? întrebă Harry, fără să stea pe gânduri. Cine complotează?

Dobby scoase un zgomot înăbuşit, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de gât, apoi începu să se dea cu capul de perete, înnebunit.

— Destul! se rugă Harry, luând spiriduşul de mână pentru a-l opri. Nu-mi poţi spune, înţeleg. Dar de ce mă avertizezi, atunci?

Un gând tulburător îi trecu prin minte.

— Stai puţin, asta are vreo legătură cu Cap-de-… scuză-mă… cu Ştii-Tu-Cine? Ai putea să dai doar din cap, adăugă el în grabă, în timp ce capul lui Dobby se apropia îngrijorător de mult de perete.

Încet, Dobby scutură din cap.

— Nu, nu Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, domnule.

Însă ochii lui Dobby se măriseră parcă şi mai mult, încercând să-i dea un indiciu lui Harry. Acesta însă era în ceaţă complet.

— Doar n-are fraţi, nu? încercă Harry să ghicească.

Dobby clătină iar capul, holbându-se mai mult ca niciodată.

— Păi, atunci nu ştiu cine ar putea să facă lucruri îngrozitoare la Hogwarts, zise Harry. Adică, mai este Dumbledore, unu la mână… Ştii cine este Dumbledore, nu?

Dobby îşi înclină capul.

— Albus Dumbledore este cel mai bun director pe care l-a avut Hogwarts vreodată.

— Dobby ştie, domnule. Dobby a auzit că puterile lui Dumbledore sunt opuse celor ale Ştim-Noi-Cui şi la fel de puternice.

Vocea lui Dobby coborî subit la şoaptă:

— Există puteri pe care Dumbledore nu… pe care nici un vrăjitor decent nu le-ar…

Şi înainte ca Harry să îl poată opri, Dobby sări de pe pat, puse ochii pe veioza lui Harry şi cu icneli asurzitoare începu să se lovească în cap cu ea.

Se lăsă un moment de tăcere apăsătoare la parter. Două secunde mai târziu, cu inima zbătându-i-se în piept, Harry îl auzi pe Unchiul Vernon pe hol, spunând către musafiri:

— Probabil că şmecherul de Dudley a lăsat iar televizorul deschis… Ce drăcuşor de copil!

— Repede! În şifonier! şopti Harry şi îl îndesă pe Dobby acolo.

Închise uşa şi se aruncă pe pat, exact în clipa în care se deschidea uşa.

— Ce naiba faci? zise Unchiul Vernon printre dinţi, îngrozitor de aproape de faţa lui Harry. Tocmai mi-ai nenorocit poanta bancului cu jucătorul de golf japonez… Încă un sunet şi o să-ţi doreşti să nu te fi născut, băiete!

Ieşi val-vârtej din cameră.

Tremurând, Harry deschise uşa şifonierului, ca să iasă Dobby.

— Vezi cum este aici? îl întrebă Harry. Înţelegi de ce trebuie să mă întorc la Hogwarts? Este singurul loc unde am… ăăă… cred că am prieteni…

— Prieteni care nici măcar nu-i scriu lui Harry Potter? întrebă Dobby cu viclenie.

— Presupun că au fost… Stai puţin, spuse Harry, încruntat, de unde ştii tu că nu mi-au scris prietenii mei?

Dobby îşi târşâi picioarele.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat pe Dobby… Dobby a vrut să facă bine…

— Mi-ai oprit scrisorile?

— Dobby le are la el, domnule, zise spiriduşul şi, îndepărtându-se precaut de Harry, scoase un teanc de scrisori din faţa de pernă pe care o purta. Harry zări scrisul îngrijit al Hermionei, scrisul urât al lui Ron, până şi nişte măzgălituri care semănau cu scrisul lui Hagrid.

Dobby clipi neliniştit.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat… Dobby a sperat… dacă Harry Potter ar fi crezut că prietenii l-au uitat… Harry Potter nu ar mai fi vrut să se întoarcă, domnule…

Harry nu îl mai asculta. Încercă să înşface scrisorile, dar Dobby se feri.

— Harry Potter o să le aibă, domnule, dacă îi promite lui Dobby că nu se întoarce la Hogwarts. Ah, domnule, este un pericol, pe care nu trebuie să îl înfruntaţi! Promiteţi-mi că n-o să vă întoarceţi, domnule!

— Nu-ţi promit, spuse Harry, furios. Dă-mi scrisorile prietenilor mei!

— Atunci Harry Potter nu-i lasă lui Dobby cale de întoarcere, spuse spiriduşul cu tristeţe.

Înainte ca Harry să apuce să se mişte, Dobby era deja lângă uşă. O deschise şi o zbughi la parter, pe scări.

Cu gura uscată, cu stomacul cât o nucă, Harry ţâşni după el, încercând să nu facă nici un zgomot. Ultimele şase trepte le sări, pur şi simplu, aterizând ca o pisică pe covorul din hol, cu ochii după Dobby. Din sufragerie, îl auzi pe Unchiul Vernon spunând:

— … povestiţi-i Petuniei întâmplarea aceea amuzantă despre instalatorii americani, doamnă Mason, abia aşteaptă s-o audă…

Harry fugi pe hol până în bucătărie şi simţi cum i se face un gol imens în locul stomacului.

Prăjitura, minunata capodoperă a Mătuşii Petunia, muntele de frişcă şi violete de zahăr, plutea în apropiere de tavan. Chircit deasupra unui bufet dintr-un colţ, stătea nimeni altul, decât Dobby!

— Nu, exclamă Harry, te rog… o să mă omoare…

— Harry Potter trebuie să promită că nu se mai întoarce la şcoală…

— Dobby… te rog…

— Spuneţi, domnule…

— Nu pot!

Dobby îi aruncă o privire tragică.

— Atunci Dobby trebuie să o facă, domnule, pentru binele lui Harry Potter.

Prăjitura se împrăştie pe podea, cu o bufnitură care îl încremeni pe Harry. Frişca împroşcă ferestrele şi pereţii, iar platoul pe care se afla se făcu ţăndări. Ca o plesnitură de bici, Dobby se făcu nevăzut.

Se auziră ţipete din sufragerie şi Unchiul Vernon dădu buzna în bucătărie, unde îl găsi pe Harry, înlemnit din cauza şocului, acoperit din cap până-n picioare cu desertul Mătuşii Petunia.

La început, Unchiul Vernon încercă să salveze aparenţele („Oh, e nepotul nostru… e foarte timid… nu suportă oamenii străini, aşa că l-am ţinut sus…), însă, după ce îşi conduse musafirii înapoi în sufragerie, se întoarse şi îi promise solemn lui Harry că îl va jupui de viu, după ce pleacă familia Mason, şi îi dădu o mătură să cureţe murdăria. Mătuşa Petunia scoase nişte îngheţată din frigider şi Harry, încă tremurând, începu să frece pardoseala.

Chiar şi aşa, Unchiul Vernon încă ar mai fi putut să încheie contractul, dacă n-ar fi fost bufniţa.

Mătuşa Petunia tocmai împărţea la toţi nişte bomboane cu mentă, pentru digestie, când o bufniţă enormă năvăli pe fereastra sufrageriei, lăsând o scrisoare pe capul doamnei Mason, după care făcu cale-ntoarsă. Doamna Mason scoase un ţipăt înspăimântător şi fugi din casă, mormăind ceva despre smintiţi şi apucaţi. Domnul Mason a mai rămas doar cât să explice că soţiei sale îi era foarte frică de păsări, de toate formele şi mărimile, şi să întrebe dacă asta înţeleg ei printr-o glumă…