Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

— Pe verandă, zise Mătuşa Petunia prompt, aşteptând să poftesc musafirii în casă!

— Bine, bine… Şi Dudley?

— Eu aştept să deschid uşa, zise Dudley şi afişă un zâmbet tâmp şi prostesc. Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

— O să-l adore! exclamă Mătuşa Petunia impetuos.

— Excelent, Dudley, zise Unchiul Vernon şi îşi îndreptă privirea spre Harry. Şi tu?

— Voi sta în camera mea, fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse Harry monoton.

— Exact, zise Unchiul Vernon, răutăcios. Îi voi conduce pe verandă, te voi prezenta pe tine, Petunia, şi le voi turna ceva de băut. La opt şi un sfert…

— Voi anunţa că cina e servită, zise Mătuşa Petunia.

— Şi, Dudley, tu o să spui…

— Pot să vă conduc în sufragerie, doamnă Mason? zise Dudley, ofe-rindu-şi braţul dolofan unei doamne invizibile.

— Micuţul meu, un gentleman perfect! suspină Mătuşa Petunia.

— Şi tu? îi zise Unchiul Vernon, ranchiunos, lui Harry.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, zise Harry, posomorât.

— Întocmai! Acum, ar trebui să încercăm să strecurăm nişte complimente la cină… Petunia, ai vreo idee?

— Vernon mi-a spus că sunteţi un excelent jucător de golf, domnule Mason… Ah, vă rog să-mi spuneţi de unde V-aţi cumpărat rochia asta minunată, doamnă Mason…

— Perfect… Dudley?

— Ce ziceţi de: „Am avut de scris o compunere pentru şcoală despre eroul nostru, domnule Mason, şi eu am scris despre dumneavoastră”.

Era prea mult pentru Mătuşa Petunia şi Harry. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi şi îşi îmbrăţişă fiul, în timp ce Harry se ascundea pe sub masă, pentru a nu fi văzut râzând.

— Şi tu, băiete?

Harry se lupta să pară serios, în timp ce ieşea de sub masă.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici măcar nu sunt acolo, spuse el.

— Aşa să faci, accentuă Unchiul Vernon. Familia Mason nu ştie nimic de tine şi aşa va rămâne. Când se va termina cina, tu, Petunia, o vei conduce pe doamna Mason la o cafea şi eu voi aduce în discuţie burghiele. Cu puţin noroc, voi avea contractul semnat, înainte de Ştirile de la zece! Mâine pe vremea asta vom căuta case de vacanţă în Majorca!

Harry n-avea de ce să fie prea entuziasmat de asta. Era convins că familia Dursley nu îl va iubi mai mult în Majorca, decât aici, pe Aleea Boschetelor.

— Bine, mă duc în oraş să aduc costumul meu şi al lui Dudley. Şi tu, se răţoi la Harry, nu-i sta în cale mătuşii tale, cât face curăţenie!

Harry ieşi afară, pe uşa din spate. Era o zi de vară minunată şi însorită. Traversă peluza, se aşeză pe băncuţă şi îşi cântă încet: „Mulţi ani să trăieeesc… Mulţi ani să trăieeesc… La Mulţi Ani!”

Nici o felicitare, nici un cadou, şi în plus, avea să-şi petreacă ziua, prefăcându-se că nu există! Privea posomorât spre gardul viu. Nu se simţise niciodată atât de singur. Când se gândea la Hogwarts, mai mult decât orice altceva, mai mult chiar decât Vâjthaţ, îi era dor de prietenii lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar se părea că ei nu-i duceau dorul deloc… Nici unul dintre ei nu-i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă Ron îi promisese să-l invite la el.

De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare. Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui. În primele săptămâni de la întoarcerea sa, Harry se distra bombănind pe înfundate şi privindu-l pe Dudley cum fugea din cameră cât de repede îl duceau picioarele lui grase. Dar lunga tăcere din partea Hermionei şi a lui Ron îl făceau să se simtă atât de rupt de lumea magiei, încât până şi tachinarea lui Dudley îşi pierduse farmecul… Iar acum, Ron şi Hermione uitaseră şi ei ziua lui de naştere…

Ce nu ar fi dat să primească un mesaj de la Hogwarts! De la oricare vrăjitor sau magician! Ar fi fost mulţumit să fi primit un semn chiar şi de la Draco Reacredinţă, duşmanul său cel de mai temut, doar ca să se asigure că nu a fost totul un vis…

Asta nu fiindcă tot anul petrecut la Hogwarts fusese foarte distractiv… Chiar la sfârşitul anului, Harry fusese pus faţă în faţă cu nimeni altul, decât cu însuşi Lordul Cap-de-Mort! Acesta, chiar dacă nu mai era decât o vagă amintire a ceea ce fusese odată, demult, era încă înfricoşător, viclean, încă hotărât să-şi recapete puterile. Harry scăpase din ghearele lui Cap-de-Mort pentru a doua oară, dar ca prin urechile acului. Chiar şi atunci, după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebându-se unde era Cap-de-Mort în acel moment, amintindu-şi de faţa lui lividă şi de ochii săi holbaţi, plini de răutate…

Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept. Complet absent, fixa gardul viu din faţa lui şi gardul viu… Îi răspundea cu aceeaşi intensitate a privirii! Doi ochi verzi, enormi, apăruseră printre frunze.

Harry tresări şi se ridică brusc, când auzi pe deasupra grădinii o voce batjocoritoare.

— Ştiu ce zi e azi, cânta Dudley, venind legănat spre el.

Ochii mari şi verzi clipiră şi dispărură brusc.

— Ce-ai zis? întrebă Harry, concentrându-se în continuare asupra aceluiaşi loc, unde văzuse cei doi ochi.

— Ştiu ce zi e azi, repetă Dudley, venind chiar lângă el.

— Bravo, zise Harry, deci în sfârşit ai învăţat zilele săptămânii!

— Azi e ziua ta, rânji Dudley. Cum de n-ai primit felicitări şi cadouri? N-ai nici un prieten în locul ăla de… ciudaţi?

— Ai grijă să nu te audă mama ta vorbind despre şcoala mea, zise Harry cu calm.

— De ce te uiţi la gardul ăla viu? întrebă Dudley suspicios.

— Încerc să mă hotărăsc ce vrajă să aleg ca să îi dau foc, răspunse Harry.

Dudley se dădu înapoi într-o fracţiune de secundă, speriat de moarte.

— Nu po-poţi… tata a zis că n-ai v-voie să umbli cu v-vrăji… a zis că te dă afară din casă… şi n-ai unde să te duci… n-ai nici un prieten care să te vrea…

— Jiggery pokery! zise Harry, pe un ton serios. Hocus pocus … michi-pichi …

— MAAAMIII! urlă Dudley, împiedicându-se în propriile sale picioare, în fuga lui nebună spre casă. MAAMII! Face… ştii-tu-ce!

Harry plăti cumplit acest moment de distracţie. Cum nici Dudley şi nici gardul viu nu păţiseră nimic, Mătuşa Petunia îşi dădu seama că nu a fost vorba de vrăji adevărate, dar Harry tot trebui să se ferească de tigaia plină de detergent, aţintită spre capul lui. Apoi îi dădu de lucru, ameninţându-l că nu va primi nimic de mâncare, până nu va termina tot ce avea de făcut.

În timp ce Dudley lenevea prin casă şi mânca îngheţată, Harry spălă geamurile, lustrui maşina, tunse peluza, aranjă straturile de flori, îngriji şi udă trandafirii şi vopsi băncuţa din grădină. Soarele dogorea şi îl ardea la ceafă. Harry ştia că nu ar fi trebuit să muşte din momeala lui Dudley, dar se întâmpla ca în acel moment să gândească şi el la fel ca Dudley… Poate că într-adevăr nu avea nici un prieten la Hogwarts… Dacă l-ar fi văzut acum, împrăştiind bălegar pe straturile pregătite pentru însămânţat… Îl durea mijlocul de nu mai putea…