Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

Era aproape miezul nopţii. Primul ministru stătea singur în biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba când avea să sune nenorocitul ăla şi, în acelaşi timp, încerca să îşi reprime amintirea neplăcută a săptămânii grele şi obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii săi politici. Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în săptămâna aia (de parcă le-ar fi putut uita cineva), ci explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot ceea ce se întâmplase.

Primului ministru i se acceleră pulsul numai gândindu-se la aceste acuzaţii, care nu erau nici juste şi nici justificate. Cum ar fi putut guvernul să împiedice prăbuşirea acelui pod? Era ridicol să se sugereze că nu se alocaseră fonduri suficiente pentru întreţinerea podurilor. Podul ăla fusese construit cu mai puţin de zece ani în urmă şi nici cei mai buni specialişti nu puteau să explice de ce se frânsese fix de la jumătate, aruncând douăsprezece maşini în apele învolburate ale râului. Mai mult, cum putea să se sugereze că acele două crime înfiorătoare şi îndelung mediatizate erau rezultatul numărului scăzut al forţelor de ordine? Sau că guvernul ar fi trebuit să prevadă uraganul care lovise din senin partea de vest a ţării, făcând numeroase victime şi pagube materiale? Cum putea să fie el de vină pentru faptul că unul dintre miniştrii săi adjuncţi, Herbert Chorley, devenise un alt om în săptămâna aia şi hotărâse că sosise momentul să petreacă mult mai mult timp alături de familie?

„În ţară domnesc jalea şi tristeţea”, subliniase adversarul în încheiere, încercând, fără succes, să îşi ascundă un zâmbet.

Din nefericire, avea perfectă dreptate. Primul ministru era şi el conştient de faptul că oamenii nu mai fuseseră de mult atât de năpăstuiţi cum erau în momentul de faţă. Până şi vremea era deprimantă, se lăsase o ceaţă rece cu toate că era mijlocul lunii iulie… nu era normal, ceva nu era în regulă…

Termină de citit a doua pagină a memoriului, se uită la cât mai avea de parcurs şi se lăsă păgubaş. Îşi întinse braţele deasupra capului şi se uită cu tristeţe în jur. Era o încăpere plăcută, cu un şemineu frumos din marmură, construit cu faţa către ferestrele mari, de tip ghilotină, care acum erau închise din cauza frigului neobişnuit pentru acel anotimp. Primul ministru se înfioră, se ridică şi se apropie de fereastră, cercetând ceaţa rarefiată care se împingea în geam. În timp ce se uita afară, auzi pe cineva tuşind uşor în spatele lui.

Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra întunecată. Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se întoarse foarte încet cu faţa către camera goală.

— Da? zise el, încercând să pară mai curajos decât era.

Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care parcă citea o declaraţie.

Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea aparţinea unui omuleţ cu o perucă lungă, argintie, care semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei.

— Primului ministru al Încuiaţilor: trebuie să ne întâlnim fără întârziere. Rog răspundeţi urgent. Cu stimă, Fudge.

Omuleţul pictat se uită întrebător la primul ministru.

— Păi, zise primul ministru, ştiţi… nu este un moment bun pentru mine… vedeţi dumneavoastră, aştept să mă sune… preşedintele…

— Puteţi vorbi şi altădată, spuse imediat portretul.

Primul ministru simţi cum i se pune un nod în gât; se temuse că lucrurile aveau să decurgă astfel.

— Dar chiar voiam să vorbesc cu…

— Vom face în aşa fel încât domnul preşedinte să uite să vă sune astăzi. Vă va căuta mâine seară, spuse omuleţul. Vă rog să-i daţi urgent un răspuns domnului Fudge.

— Păi… în ordine, atunci, zise primul ministru cu un glas scăzut. Bine, accept să vorbesc cu Fudge.

Se grăbi să se întoarcă la biroul său, aranjându-şi cravata. Abia se aşezase şi îşi luase o mină care se dorea a fi relaxată şi lipsită de griji, când, dincolo de grilajul din faţa şemineului de marmură gol, se aprinse un foc din care ţâşniră flăcări de un verde ca smaraldul. Primul ministru văzu, fără să lase să transpară nici un semn de nelinişte sau de teamă, un bărbat trupeş apărând între flăcări şi învârtindu-se ca un titirez. Câteva clipe mai târziu, acesta păşi pe covoraşul frumos, şi probabil valoros, din faţa şemineului şi îşi scutură urmele de cenuşă de pe mânecile pelerinei cu dunguliţe, ţinând în mână un melon verde praz.

— A… domnule prim-ministru, spuse Cornelius Fudge, înaintând cu paşi mari şi întinzând mâna. Ce plăcere să vă revăd.

Primul ministru nu putu să spună acelaşi lucru, aşa că preferă să tacă. Nu-i făcea absolut nici o plăcere să-l vadă pe Fudge, ale cărui apariţii înspăimântătoare însemnau de cele mai multe ori că avea să primească veşti cât se poate de proaste. Mai mult decât atât, Fudge părea deosebit de ros de griji, faţă de alte dăţi. Era mai slab, mai chel şi mai cărunt, iar chipul său te trimitea cu gândul la o hârtie mototolită. Primul ministru observase aceste semne şi la alţi politicieni şi ştia că nu prevesteau nimic bun.

— Cu ce vă pot fi de folos? zise el, strângându-i scurt mâna lui Fudge şi poftindu-l să ia loc pe unul dintre scaunele cele mai tari din faţa biroului.

— Nu ştiu de unde să încep, murmură Fudge, trăgându-şi un scaun şi aşezându-se cu melonul verde ca prazul pe genunchi. Am avut aşa o săptămână, aşa o săptămână…

— Să înţeleg că şi dumneavoastră aţi avut o săptămână grea? întrebă primul ministru înţepat, sperând ca astfel să dea de înţeles că avea destule pe cap şi fără ajutorul lui Fudge.

— Desigur, cum altfel? zise Fudge, frecându-se obosit la ochi şi uitându-se posomorât la primul ministru. Am avut o săptămână la fel de dificilă ca dumneavoastră, domnule prim-ministru. Podul Brockdale… uciderea lui Bones şi Vance… ca să nu mai spun de nenorocirea din partea de vest a ţării…

— Aţi… oamenii din lumea dumneavoastră au-au fost implicaţi cumva în-în acele lucruri?

Fudge îl fixă pe primul ministru cu o privire destul de severă.

— Bineînţeles, răspunse Fudge. Să nu îmi spuneţi că încă nu v-aţi dat seama despre ce este vorba?

— Păi… ezită primul ministru.

Tocmai din cauza acestui gen de remarci, prefera să îl vadă cât mai rar pe Fudge. La urma urmelor, era prim-ministru şi nu îi plăcea să fie făcut să se simtă ca un elev care nu îşi învăţase lecţia. Aşa fusese încă de la prima întâlnire cu Fudge, care avusese loc chiar în seara zilei când fusese numit în funcţie. O ţinea minte ca şi când ar fi fost ieri şi ştia că nu avea s-o uite toată viaţa.

… Stătea singur în acelaşi birou în care era şi acum şi îşi savura victoria obţinută după atâţia ani în care visase şi plănuise să ajungă acolo, când auzise pe cineva tuşind în spatele său, exact ca mai devreme. Se întorsese şi descoperise că cel care îi vorbea era un portret mic şi urâţel, care îl anunţa că ministrul Magiei era pe cale să sosească şi să i se prezinte din clipă-n clipă.