Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

Cei trei intrară direct într-o sufragerie micuţă, care te trimitea cu gândul la o celulă capitonată şi întunecată. Pereţii erau acoperiţi în întregime de rafturi cu cărţi, dintre care majoritatea erau legate în piele veche, maro sau neagră; în zona luminată de lampa de tavan cu lumânări erau grupate o canapea cu tapiţeria ponosită, un fotoliu vechi şi o masă instabilă. Casa avea un aspect neîngrijit, ca şi când nu ar fi fost locuită de obicei.

Plesneală îi făcu semn Narcissei să ia loc pe canapea. Aceasta îşi dădu jos pelerina, pe care o aruncă într-o parte, şi se aşeză, privindu-şi mâinile albe şi tremurânde pe care şi le ţinea strânse în poală. Bellatrix îşi dădu jos gluga fără să se grăbească. Era cât se poate de diferită de sora ei: era brunetă, avea ochii întunecaţi şi maxilarele bine conturate. Se duse în spatele Narcissei, fără să îşi dezlipească privirea de pe Plesneală.

— Spune-mi, cu ce te pot ajuta? întrebă Plesneală aşezându-se pe fotoliu, cu faţa către cele două surori.

— Suntem… singuri, nu-i aşa? întrebă Narcissa încet.

— Desigur. Mă rog, este şi Şobo aici, dar nu-i punem la socoteală şi pe paraziţi, nu?

Plesneală îşi îndreptă bagheta către peretele acoperit cu cărţi din spatele său şi o uşă secretă se dădu de perete cu zgomot. Dincolo de ea, pe o scară îngustă, se găsea un bărbat scund, care părea să fi încremenit.

— Şobo, avem musafiri, e evident că ştii asta deja, zise Plesneală plictisit.

Bărbatul coborî ultimele trepte, cocoşându-se mai mult ca la început, şi intră în cameră. Avea ochii mici şi umezi, nasul ascuţit şi zâmbea prosteşte. Îşi mângâia mâna dreaptă cu cea stângă, iar pe cea dreaptă părea să poarte o mănuşă strălucitoare de argint.

— Narcissa şi Bellatrix! chiţăi el. Ce plăcere…

— Dacă vreţi să beţi ceva, poate să ne servească Şobo, zise Plesneală. După aceea se va întoarce în camera lui.

Şobo tresări, ca şi când Plesneală ar fi aruncat cu ceva în el.

— Nu sunt servitorul tău, chiţăi el, evitând să-i întâlnească privirea.

— Zău? Credeam că Lordul Întunecat te-a trimis aici ca ajutor al meu.

— Ca ajutor, da, dar nu ca să pregătesc băuturi şi să-ţi fac curat în casă.

— Şobo, mărturisesc că nu ştiam că ţi-ai dori să ai nişte îndeletniciri mai palpitante, zise Plesneală mieros. Putem să aranjăm asta cât de curând: îi voi spune Lordului Întunecat…

— Pot să-i spun chiar eu, dacă vreau!

— Sigur că da, spuse Plesneală pe un ton batjocoritor. Dar între timp adu-ne ceva de băut. Nişte vin făcut de spiriduşi.

Şobo ezită pentru o clipă, părând să fie pe cale să se împotrivească, dar apoi făcu stânga împrejur şi ieşi pe o altă uşă secretă. Se auziră zdrăngănituri şi pahare lovindu-se unele de altele. Şobo se întoarse după câteva secunde, ducând o tavă pe care erau o sticlă prăfuită şi trei pahare. Puse tava pe masa instabilă şi se grăbi să plece de lângă ei, trântind după el uşa acoperită cu cărţi.

Plesneală turnă vinul rubiniu în pahare şi înmână câte unul celor două surori. Narcissa murmură ceva în semn de mulţumire; în schimb, Bellatrix nu spuse nimic, ci continuă să se uite urât la Plesneală, ceea ce nu părea să-l deranjeze câtuşi de puţin — din contră, părea chiar să-l amuze.

— În cinstea Lordului Întunecat, zise el ridicând paharul şi golindu-l dintr-o înghiţitură.

Surorile îi urmară exemplul. Plesneală umplu iar paharele.

Narcissa luă paharul şi zise pe nerăsuflate:

— Severus, iartă-mă că am venit aşa, dar trebuia să te văd neapărat. Cred că eşti singurul care mă poate ajuta…

Plesneală ridică mâna şi-i făcu semn să tacă, după care îşi îndreptă iar bagheta către uşa secretă care dădea spre scară. Se auziră o bufnitură şi un chiţăit, apoi paşii lui Şobo care urca scările în fugă.

— Te rog să mă scuzi, spuse Plesneală. În ultima vreme, are prostul obicei de a asculta pe la uşi, nu ştiu ce speră să câştige cu asta… Te rog, continuă, Narcissa…

Femeia trase aer în piept cu putere şi o luă de la capăt.

— Severus, ştiu că nu ar trebui să fiu aici, mi s-a spus să nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar…

— Atunci ar trebui să-ţi ţii gura! se răsti Bellatrix. Mai ales în cazul de faţă!

— „Mai ales în cazul de faţă”? repetă Plesneală ironic. Bella, ce vrei să spui?

— Că nu am încredere în tine, Plesneală, ştii foarte bine!

Narcissa scoase un fel de icnet şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Plesneală îşi puse paharul pe masă şi se lăsă pe spate, ţinându-şi mâinile pe braţele fotoliului şi zâmbindu-i lui Bellatrix, care îl privea cu ură.

— Narcissa, cred că ar fi bine să ascultăm ce are de spus Bellatrix, ne va scuti de alte întreruperi nedorite. Continuă, Bellatrix, zise Plesneală. De ce anume nu ai încredere în mine?

— Am sute de motive! zise ea, ridicând vocea, părăsind locul din spatele canapelei şi trântindu-şi paharul pe masă. Nici nu ştiu de unde să încep! Unde erai când a fost îngenuncheat Lordul Întunecat? De ce n-ai încercat niciodată să-l găseşti după ce a dispărut? Ce-ai făcut în toţi aceşti ani petrecuţi aproape de Dumbledore? De ce l-ai împiedicat pe Lordul Întunecat să obţină Piatra Filozofală? Şi spune-mi, Plesneală, de ce mai este Harry Potter pe lumea asta, când l-ai avut în mână timp de cinci ani de zile?

Bellatrix se opri, îmbujorată şi cu respiraţia întretăiată. Narcissa stătea perfect nemişcată în spatele ei, având în continuare chipul îngropat în mâini.

Plesneală zâmbi.

— Înainte să-ţi răspund, pentru că fii sigură că îţi voi răspunde, Bellatrix, dă-mi voie să-ţi spun că poţi să repeţi cuvintele mele tuturor celorlalţi care mă vorbesc pe la spate şi răspândesc poveşti neadevărate, conform cărora l-aş fi trădat pe Lordul Întunecat. Aşa cum spuneam, permite-mi să te întreb şi eu ceva înainte să îţi dau un răspuns. Chiar crezi că Lordul Întunecat nu mi-a pus, la rândul lui, toate aceste întrebări? Chiar crezi că aş mai fi aici şi aş mai vorbi acum cu voi, dacă răspunsurile mele nu ar fi fost mulţumitoare?

Bellatrix ezită.

— Ştiu că te crede, dar…

— Crezi că se înşală? Sau poate crezi că am reuşit să-l trag pe sfoară? Crezi că l-am păcălit pe Lordul Întunecat, pe cel mai puternic vrăjitor şi cel mai priceput practicant al Legilimanţiei din toate timpurile?

Bellatrix tăcu, dar păru pentru prima dată puţin încurcată. Plesneală nu merse mai departe cu această idee. Luă paharul cu vin, bău cu înghiţituri mici şi continuă:

— M-ai întrebat unde eram când a fost îngenuncheat Lordul Întunecat. Eram acolo unde îmi ordonase să fiu, la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde fusesem trimis să-l spionez pe Albus Dumbledore. Bănuiesc că ştii deja că am acceptat să predau acolo din ordinul Lordului Întunecat.

Bellatrix încuviinţă din cap aproape imperceptibil şi apoi deschise gura să vorbească, dar Plesneală i-o luă înainte.

— M-ai întrebat de ce nu am încercat niciodată să-l găsesc după ce-a dispărut. Din acelaşi motiv pentru care nu au încercat nici Avery, Yaxley, soţii Carrow, Greyback, Lucius (se uită la Narcissa şi îşi plecă puţin fruntea în semn de respect) şi mulţi alţii. Credeam că fusese nimicit. Nu sunt mândru de asta, m-am înşelat, dar aşa stau lucrurile… Dacă nu ne-ar fi iertat pe noi, cei care am pierdut atunci speranţa, ar fi rămas cu foarte puţini adepţi.