Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

Fireşte, crezuse că programul extenuant din timpul campaniei şi emoţiile alegerilor îl făcuseră să-şi piardă minţile. Se îngrozise când văzuse portretul vorbitor, dar asta nu fusese nimic pe lângă ceea ce simţise când un vrăjitor (cum se recomandase individul) ieşise din şemineu şi dăduse mâna cu el. Rămăsese mut, în timp ce Fudge îi explicase răbdător că existau vrăjitori şi vrăjitoare care trăiau în taină peste tot în lume. Încercase să-l liniştească, spunându-i că nu trebuia să-şi bată capul cu ei, pentru că întreaga comunitate a vrăjitorilor era responsabilitatea Ministerului Magiei, care avea grijă ca lumea lipsită de puteri magice să nu afle de existenţa lor. După câte îi spusese Fudge, aceasta era o sarcină deosebit de dificilă, care acoperea toate aspectele, de la legile de folosire raţională a cozilor de mătură la ţinerea sub control a populaţiei de dragoni (primul ministru îşi adusese aminte cum se sprijinise de birou când ajunseseră în acest punct al conversaţiei). Apoi Fudge îl bătuse părinteşte pe umăr pe primul ministru, care încă nu îşi regăsise glasul.

— Nu vă faceţi probleme, spusese Fudge, probabil că nu o să mă mai vedeţi niciodată. O să vă deranjez doar dacă o să se întâmple ceva foarte grav în lumea noastră, ceva care i-ar putea afecta şi pe Încuiaţi, pardon, pe oamenii lipsiţi de puteri magice. În afara acestui caz, o să ne vedem fiecare de treburile noastre. Daţi-mi voie să vă spun că reacţionaţi mult mai bine decât predecesorul dumneavoastră. El a încercat să mă dea afară pe fereastră, a crezut că era o farsă pusă la cale de cei din opoziţie.

În clipa aceea, primul ministru îşi regăsise în sfârşit glasul şi întrebase:

— Vreţi să spuneţi că nu-nu este o farsă?

Aceasta fusese ultima sa speranţă.

— Nu, spusese Fudge cu blândeţe. Mă tem că nu este o farsă. Priviţi!

În clipa aceea, Fudge transformase ceaşca de ceai a primului ministru într-un hamster.

— Dar, zisese primul ministru cu răsuflarea tăiată, privind ceaşca de ceai cum ronţăia colţul următorului său discurs, dar de ce-de ce nu mi-a spus nimeni?

— Ministrul Magiei nu se dezvăluie decât primului ministru în exerciţiu al Încuiaţilor, spusese Fudge, băgându-şi bagheta înapoi într-un buzunar al hainei. Suntem de părere că este cea mai bună metodă pentru a păstra secretul.

— Atunci, spusese primul ministru pe un ton plângăreţ, de ce nu m-a avertizat unul dintre foştii prim-miniştri?

La auzul acestor cuvinte, Fudge chiar izbucnise în râs.

— Domnule prim-ministru, daţi-mi voie să vă întreb — credeţi că dumneavoastră veţi spune cuiva?

Apoi Fudge aruncase un fel de praf în şemineu, râzând în continuare pe înfundate, păşise în flăcările de un verde ca smaraldul şi dispăruse însoţit de un vuum sonor. Primul ministru rămăsese nemişcat şi îşi dăduse seama că nu avea să îndrăznească niciodată să pomenească de acest incident, fiind conştient că nu avea să îl creadă nimeni.

Avusese nevoie de un timp pentru a-şi reveni de pe urma şocului. Pentru o vreme se străduise să se convingă că Fudge fusese doar o plăsmuire a minţii sale împinse la limită de nopţile nedormite din timpul campaniei. Încercase în zadar să elimine toate elementele care i-ar fi putut aminti de această întâlnire neplăcută, îi dăruise hamsterul nepoatei sale, care îl primise bucuroasă, şi îi dăduse indicaţii asistentului său personal să dea jos portretul omuleţului urât, care anunţase venirea lui Fudge. Totuşi, spre marea dezamăgire a primului ministru, portretul nu putuse fi mişcat din loc sub nici o formă. După ce şapte dulgheri, doi-trei constructori, un istoric de artă şi ministrul de Finanţe nu reuşiseră să îl dezlipească de perete, primul ministru renunţase, resemnându-se şi sperând că tabloul avea să rămână nemişcat şi mut pe tot parcursul mandatului său. Ar fi putut să jure că îl văzuse cu coada ochiului de câteva ori căscând sau scărpinându-se la nas; i se întâmplase chiar să-l vadă pe omuleţ părăsindu-şi rama şi lăsând în urmă doar o pânză întunecată şi goală. Cu toate acestea, îşi impusese să evite să se uite prea des la tablou şi, de câte ori se întâmpla ceva bizar, îşi spunea că imaginaţia îi juca feste.

Apoi, cu trei ani în urmă, într-o seară la fel ca aceasta, primul ministru era singur în biroul său, când portretul anunţase din nou venirea iminentă a lui Fudge, care sărise deja afară din şemineu, ud leoarcă şi într-o stare avansată de panică. Înainte ca primul ministru să fi apucat să îl întrebe de ce îi uda podeaua şi covorul Axminster, Fudge începuse să turuie despre o închisoare de care primul ministru nu mai auzise până atunci, despre un bărbat pe nume „Silvius” Black, despre un loc numit Hogwarts şi un băiat, Harry Potter; toate acestea păruseră lipsite de orice dram de logică în ochii primului ministru.

— … vin direct de la Azkaban, spusese Fudge gâfâind şi vărsând într-un buzunar un volum considerabil de apă care se adunase în borurile melonului. Am traversat Marea Nordului, este un zbor tare dificil… Dementorii sunt furioşi nevoie mare, spusese el cutremurându-se, până acum nu a mai reuşit să evadeze nimeni. Lăsând asta la o parte, domnule prim-ministru, a trebuit să vin, nu am avut de ales. Black a ucis mai mulţi Încuiaţi, este un criminal cunoscut şi s-ar putea să i se alăture din nou Ştiţi-Dumneavoastră-Cui… dar uit că dumneavoastră nici nu ştiţi cine este Ştiţi-Dumneavoastră-Cine!

Fudge îl privise deznădăjduit pe primul ministru pentru câteva clipe şi apoi spusese:

— Atunci, vă rog, luaţi un loc, trebuie să vă pun la curent. Nu ar strica să vă turnaţi ceva de băut.

Primul ministru nu fusese tocmai încântat să fie poftit să ia loc în propriul birou, darămite să fie tratat cu un pahar din propriul whisky, dar până la urmă alesese să se aşeze. Fudge îşi scosese bagheta, făcuse să apară două pahare mari pline cu un lichid de culoarea chihlimbarului, îi dăduse unul primului ministru, după care îşi trăsese un scaun.

Fudge vorbise timp de peste o oră. La un moment dat refuzase să rostească un anumit nume şi preferase să îl scrie pe o bucată de pergament pe care o vârâse în mâna liberă a primului ministru. Când Fudge se ridicase în sfârşit să plece, primul ministru îi urmase exemplul, spunând:

— Să înţeleg că sunteţi de părere că… — se străduise să citească numele de pe pergament — Lordul Cap…

— Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit! se răstise Fudge.

— Scuzaţi-mă… sunteţi de părere că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este încă în viaţă?

— Păi, aşa zice Dumbledore, spusese Fudge, legându-şi pelerina cu dunguliţe sub bărbie, dar nu i-am dat de urmă până acum. Eu, unul, cred că nu este periculos atât timp cât nu este ajutat de alţii, aşa că ar fi mai indicat să ne facem griji din cauza lui Black. Să daţi anunţul acela, bine? Excelent. Păi, domnule prim-ministru, sper să nu ne mai revedem niciodată. Noapte bună.

Dar se mai revăzuseră de atunci. Încă nu trecuse un an de la ultima vizită a lui Fudge, când acesta apăruse din senin în cabinetul primului ministru, părând destul de obosit, şi îl anunţase că fuseseră nişte probleme la Cupa Mondială de Vâjthaţ şi că mai mulţi Încuiaţi fuseseră „implicaţi” în incidentul cu pricina, dar că primul ministru nu trebuia să îşi facă griji din cauza aceasta, căci reapariţia Semnului Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit nu însemna absolut nimic; Fudge era convins că era o întâmplare izolată şi că Oficiul de Legătură al Încuiaţilor se ocupa de modificările de memorie necesare.