Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Harry!

Se întoarse. Rufus Scrimgeour venea repede spre el, de-a lungul malului, şchiopătând, sprijinindu-se în baston.

— Speram să vorbesc puţin cu tine. Te superi dacă te însoţesc pentru câteva clipe?

— Nu, zise Harry pe un ton indiferent, mergând mai departe.

— Harry, ce s-a întâmplat a fost o tragedie îngrozitoare, spuse Scrimgeour cu o voce joasă. Nici nu-ţi poţi imagina cât de şocat am fost când am aflat. Dumbledore a fost un mare vrăjitor. Aşa cum ştii, am avut şi neînţelegeri, dar nimeni nu ştie mai bine ca mine…

— Ce vreţi? întrebă Harry scurt.

Scrimgeour păru deranjat, dar, la fel ca şi înainte, îşi schimbă repede expresia într-una de înţelegere mâhnită.

— Desigur, eşti îndurerat, spuse el. Ştiu că erai foarte apropiat de Dumbledore. Cred că ai fost elevul său preferat din toate timpurile. Legătura strânsă dintre voi doi…

— Ce vreţi? repetă Harry, oprindu-se.

Se opri şi Scrimgeour, sprijinindu-se în baston, uitându-se lung la Harry şi având acum o expresie vicleană.

— Se zice că erai cu el când a plecat de la şcoală în noaptea în care a murit.

— Cine zice asta? spuse Harry.

— Cineva a Împietrit un Devorator al Morţii în vârful Turnului după ce-a murit Dumbledore. În plus, au fost găsite două mături acolo. Ministerul poate să facă un calcul simplu, Harry.

— Mă bucur s-o aud, spuse Harry. Ei bine, e treaba mea unde m-am dus cu Dumbledore şi ce am făcut după aceea. N-a vrut să ştie şi alţii.

— Bineînţeles, este o dovadă de loialitate demnă de admirat, zise Scrimgeour, făcând eforturi pentru a-şi ascunde iritarea, dar Dumbledore nu mai este, Harry. Nu mai este.

— Nu va mai fi în această şcoală decât atunci când nimeni de aici nu îi va mai fi loial, spuse Harry, zâmbind fără să vrea.

— Dragul meu, nici măcar Dumbledore nu se poate întoarce din…

— N-am spus că poate. Nu puteţi să înţelegeţi. N-am nimic să vă spun.

Scrimgeour ezită, apoi zise pe un ton pe care şi-l dorea amabil:

— Ştii, Harry, ministerul te poate proteja prin tot felul de mijloace. Îţi pun bucuros la dispoziţie doi dintre Aurorii mei.

Harry râse.

— Cap-de-Mort vrea să mă omoare cu mâna lui şi Aurorii nu-l pot opri. Aşa că vă mulţumesc pentru propunere, dar o refuz.

— Să înţeleg, spuse Scrimgeour, vorbind acum cu răceală, că cererea pe care ţi-am făcut-o de Crăciun…

— Ce cerere? A, da, să le spun tuturor ce treabă extraordinară faceţi, în schimbul…

— … ridicării moralului tuturor! se răsti Scrimgeour. Harry îl privi lung pentru o clipă.

— L-aţi eliberat pe Stan Shunpike?

Scrimgeour prinse o culoare vineţie, neplăcută, care-l făcea să semene foarte bine cu unchiul Vernon.

— Observ că eşti…

— Omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, zise Harry. Chiar aşa.

Scrimgeour se uită urât la el pentru o clipă, apoi se întoarse şi se îndepărtă şchiopătând, fără să mai scoată o vorbă. Harry îi văzu pe Percy şi pe ceilalţi din delegaţia ministerului aşteptându-l pe Scrimgeour, aruncând priviri neliniştite spre Hagrid, care plângea, şi spre Grawp, care încă nu se ridicase. Ron şi Hermione veneau cu paşi repezi spre Harry, trecând pe lângă Scrimgeour în sens invers; Harry se întoarse şi merse încet, aşteptându-i să-l ajungă din urmă. Aceştia o făcură în sfârşit, când ajunseră la umbra unui fag unde stătuseră în vremuri mai bune.

— Ce voia Scrimgeour? şopti Hermione.

— Ce-a vrut şi de Crăciun, spuse Harry, ridicând din umeri. Voia să-i dau informaţii secrete despre Dumbledore şi să fiu noua reclamă a ministerului.

Ron păru să poarte o luptă interioară cu el însuşi şi apoi îi zise răspicat lui Hermione:

— Auzi, lasă-mă să mă duc să-l pocnesc pe Percy!

— Nu, spuse ea cu fermitate, apucându-l de braţ.

— O să mă simt mai bine!

Harry râse. Chiar şi Hermione schiţă un zâmbet, deşi îi pieri când îşi ridică privirea spre castel.

— Mi se rupe sufletul când mă gândesc că e posibil să nu ne mai întoarcem niciodată aici, spuse ea cu o voce mică. Cum se poate închide Hogwarts?

— Poate că n-o să se închidă, zise Ron. Nu suntem în mai mare pericol aici decât acasă, nu? Acum peste tot e la fel. Ba chiar aş spune că la Hogwarts am fi mai în siguranţă, aici sunt mai mulţi vrăjitori care să apere castelul. Ce zici, Harry?

— N-o să mă întorc nici dacă o să se redeschidă, spuse Harry.

Ron rămase cu gura căscată, însă Hermione zise cu tristeţe:

— Ştiam c-o să spui asta. Dar atunci ce o să faci?

— Mă duc din nou înapoi la familia Dursley, pentru că aşa a vrut Dumbledore, zise Harry. Dar o să fie o vizită scurtă şi după aceea o să plec de tot.

— Dar unde te duci, dacă nu te mai întorci la scoală?

— Mă gândeam să mă întorc la Peştera lui Godric, murmură Harry, căruia îi venise această idee încă din noaptea în care murise Dumbledore. Acolo a început totul pentru mine. Totul. Pur şi simplu simt că trebuie să mă duc acolo. Şi o să mă pot duce să văd mormintele părinţilor mei. Mi-ar plăcea să o fac.

— Şi după aceea? zise Ron.

— După aceea trebuie să găsesc celelalte Horcruxuri, nu? spuse Harry, cu privirea aţintită asupra mormântului alb al lui Dumbledore, oglindit în apă pe partea cealaltă a lacului. Asta a vrut el să fac, de asta mi-a spus totul despre ele. Dacă Dumbledore avea dreptate — şi sunt sigur că aşa era — mai există patru. Trebuie să le dau de urmă şi să le distrug, iar apoi trebuie să continui cu al şaptelea fragment al sufletului lui Cap-de-Mort. Fragmentul care încă se află în corpul lui şi eu sunt cel care trebuie să-l omoare. Iar dacă o să mă întâlnesc la un moment dat cu Severus Plesneală, adăugă Harry, cu atât mai bine pentru mine, şi cu atât mai rău pentru el.

Urmă o tăcere îndelungată. Mulţimea aproape că se risipise, cei din urmă ocolind de departe silueta monumentală a lui Grawp, care îl alina pe Hagrid, ale cărui strigăte îndurerate răsunau în continuare pe deasupra apei.

— O să fim acolo, Harry, zise Ron.

— Poftim?

— La mătuşa şi la unchiul tău, spuse Ron. Şi apoi o să mergem cu tine, oriunde o să te duci.

— Nu, zise Harry repede, căci nu se aşteptase la asta şi dorise să-i facă să înţeleagă că avea să meargă singur în această călătorie deosebit de periculoasă.

— Ne-ai spus odată, spuse Hermione cu o voce joasă, că o să avem timp să facem cale întoarsă dacă o să vrem. Am avut destul timp s-o facem, nu?

— Suntem alături de tine, orice ar fi, zise Ron. Dar, prietene, o să trebuiască să treci pe la mine pe-acasă înainte să faci altceva, chiar înainte să mergi la Peştera lui Godric.

— De ce?

— Nunta lui Bill şi Fleur, ai uitat?

Harry îl privi uimit; ideea că încă exista ceva atât de firesc ca o nuntă i se părea de necrezut şi totuşi minunat.

— Da, n-ar trebui să o ratăm, spuse el în cele din urmă.

Strânse Horcruxul fals cu un gest mecanic, dar în ciuda tuturor celorlalte lucruri, în ciuda drumului întunecat şi şerpuit pe care-l vedea în faţa ochilor, în ciuda confruntării finale cu Cap-de-Mort, despre care ştia că trebuia să aibă loc, indiferent dacă avea să fie peste o lună, peste un an, sau peste zece ani, i se umplu inima de fericire la gândul că avea încă o ultimă zi însorită de pace, de care să se poată bucura împreună cu Ron şi Hermione.