Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Eu mă duc să mă culc, spuse Ginny, căscând. N-am prea dormit bine de când… mă rog… mi-ar prinde bine să dorm.

Îl sărută pe Harry (Ron se uită în altă parte, într-un mod ostentativ), le făcu cu mâna celorlalţi doi şi se îndreptă către dormitoarele fetelor. În clipa în care se închise uşa în urma ei, Hermione se aplecă spre Harry cu o expresie cât se poate de caracteristică pe chip.

— Harry, am găsit ceva azi-dimineaţă, la bibliotecă.

— Despre R.A.B.? spuse Harry, îndreptându-se.

Nu se mai simţea aşa cum i se întâmplase de atât de multe ori în trecut, entuziasmat, curios, dorindu-şi cu ardoare să rezolve un mister; tot ce ştia era că sarcina de a descoperi adevărul despre Horcruxul original trebuia îndeplinită pentru a putea avansa puţin de-a lungul drumului întu-necat şi şerpuit care se întindea în faţa lui, drumul pe care pornise împreună cu Dumbledore şi pe care acum trebuia să meargă de unul singur. Puteau să mai fie nu mai puţin de patru Horcruxuri oriunde în lume şi fiecare dintre acestea trebuia găsit şi distrus înainte să existe posibilitatea de a fi ucis Cap-de-Mort. Harry repeta întruna cum se numeau acestea, de parcă le-ar fi putut aduce mai aproape înşiruindu-le: medalionul… cupa… şarpele… un obiect al lui Cercetaş sau Ochi-de-Şoim… medalionul… cupa… şarpele… un obiect al lui Cercetaş sau Ochi-de-Soim…

Această incantaţie părea să răsune în mintea lui Harry noaptea, când adormea, iar visele îi erau populate cu numeroase cupe, medalioane şi obiecte misterioase, la care nu putea ajunge, deşi Dumbledore îl ajuta, întinzându-i o scară din frânghii care se transformau în şerpi în clipa în care începea să urce pe ea.

Îi arătase lui Hermione biletul din medalion în dimineaţa după ce murise Dumbledore şi, deşi ea nu recunoscuse imediat iniţialele ca aparţinând unui vrăjitor misterios pe care îl întâlnise în lecturile ei, de atunci se tot ducea la bibliotecă, mai des decât ar fi avut nevoie cineva care nu avea teme de făcut.

— Nu, zise ea cu tristeţe. Am încercat, Harry, dar n-am găsit nimic. Sunt câţiva vrăjitori destul de cunoscuţi care au aceste iniţiale. Rosalind Antigone Bungs, Rupert „Aruncătorul-de-secure” Brookstanton. Dar nu par să fie cei pe care îi căutăm. Judecând după biletul acela, cine a furat Horcruxul îl cunoştea pe Cap-de-Mort şi nu pot să găsesc nici o dovadă cât de mică a faptului că Bungs sau Aruncătorul-de-secure au avut vreodată vreo legătură cu el. Nu, de fapt, voiam să-ţi vorbesc… ei bine, despre Plesneală.

Păru îngrijorată doar pentru că repetă numele.

— Ce-i cu el? întrebă Harry cu amărăciune, lăsându-se din nou pe spătarul fotoliului.

— Păi, se pare că până la urmă nu am fost chiar departe de adevăr în privinţa Prinţului Semipur, spuse ea pe un ton nesigur.

— Hermione, chiar trebuie să răsuceşti cuţitul în rană? Cum crezi că mă simt acum în legătură cu asta?

— Nu, nu, Harry, n-am spus-o în sensul ăsta! spuse ea repede, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu trăgea nimeni cu urechea la ce vorbeau. Doar am avut dreptate că manualul i-a aparţinut la un moment dat lui Eileen Prince. Vezi tu, ea a fost mama lui Plesneală!

— Mi s-a părut mie că nu era o frumuseţe, zise Ron.

Hermione îl ignoră.

— Răsfoiam celelalte numere vechi ale Profetului şi am găsit un mic anunţ în care scria despre căsătoria dintre Eileen Prince şi un bărbat pe nume Tobias Plesneală, iar apoi un alt anunţ în care scria că născuse un…

— … criminal! exclamă Harry.

— Păi… da, zise Hermione. Aşa că… am avut dreptate într-un fel. Vezi tu, Plesneală trebuie să fi fost mândru să fie „semi-prinţ”. Din câte am citit în Profet, Tobias Plesneală era Încuiat.

— Da, e logic, spuse Harry. Cred c-a adus vorba de sângele său pur pentru a se înţelege bine cu Lucius Reacredinţă şi cu ceilalţi. Este exact cum e Cap-de-Mort. Mamă cu sânge pur, tatăl Încuiat… ruşinat de originea sa, încercând să se facă temut folosind Magia Neagră, şi-a găsit un nou nume impresionant. Lordul Cap-de-Mort… Prinţul Semipur… cum de nu şi-a dat seama Dumbledore…?

Se întrerupse, uitându-se pe geam. Nu putea să se abţină să mediteze la încrederea complet eronată pe care o avusese Dumbledore în Plesneală. Dar, aşa cum Hermione tocmai îl făcuse să-şi aducă aminte, şi el, Harry, fusese păcălit. În ciuda acelor vrăji mâzgălite, care se dovedeau din ce în ce mai periculoase. Refuzând să aibă o părere proastă despre băiatul care fusese atât de isteţ şi care îl ajutase atât de mult.

Îl ajutase… iar acum acesta era un gând aproape de nesuportat.

— Tot nu înţeleg de ce nu te-a reclamat pentru folosirea acelui manual, zise Ron. În mod sigur a ştiut unde găseai toate vrăjile.

— A ştiut, spuse Harry cu amărăciune. A ştiut când am folosit „Sectumsempra”. Nici nu a avut nevoie de Legilimanţie. Ar fi putut să ştie chiar înainte de asta, când Slughorn zicea cât de priceput eram la Poţiuni. N-ar fi trebuit să-şi lase cartea pe fundul dulapului ăluia, nu-i aşa?

— Dar de ce nu te-a reclamat?

— Nu cred că a vrut să arate că avea vreo legătură cu cartea aceea, zise Hermione. Nu cred că Dumbledore ar fi fost mulţumit dacă ar fi aflat că era a lui. Şi chiar dacă Plesneală ar fi pretins că nu-i aparţinuse, Slughorn i-ar fi recunoscut imediat scrisul. Şi oricum, manualul rămăsese în fosta clasă a lui Plesneală şi pun pariu că Dumbledore ştia că pe mama lui o chema „Prince”.

— Ar fi trebuit să-i arăt cartea lui Dumbledore, spuse Harry. În tot acest timp, mi-a arătat că Lordul Cap-de-Mort era diabolic încă din şcoală, iar eu aveam dovada că se întâmplase la fel cu Plesneală.

— „Diabolic” e un cuvânt cam dur, spuse Hermione cu o voce joasă.

— Dar tu ai fost cea care îmi tot spunea că manualul era periculos!

— Harry, eu doar încerc să spun că-ţi asumi o vină prea mare. Am crezut că prinţul avea un simţ al umorului cam răutăcios, dar nu mi-aş fi putut închipui niciodată că era un viitor ucigaş.

— Nici unul dintre noi nu şi-ar fi putut închipui că Plesneală era în stare să… ştiţi voi, zise Ron.

Se lăsă tăcerea, fiecare dintre ei fiind cufundat în propriile gânduri, dar Harry era sigur că Ron şi Hermione se gândeau la dimineaţa următoare, când Dumbledore avea să fie condus pe ultimul drum. Harry nu mai fusese niciodată la o înmormântare; când murise Sirius, trupul său neînsufleţit nu rămăsese în urmă, iar el nu fusese înmormântat. Nu ştia la ce să se aştepte şi era puţin îngrijorat de ce avea să vadă, de ce avea să simtă. Se întrebă dacă moartea lui Dumbledore avea să i se pară mai reală după înmormântare. Deşi erau momente când părea copleşit, şi-şi dădea seama de asta, mai erau şi perioade pustii, de acalmie, când, în ciuda faptului că în tot castelul nu se vorbea decât despre aceasta, îi venea greu să creadă că Dumbledore murise cu adevărat. Însă nu căutase disperat un fel de portiţă, o cale de a-l aduce înapoi pe Dumbledore, aşa cum făcuse în cazul lui Sirius. Băgă mâna în buzunar după lanţul de aur al Horcruxului fals, pe care acum îl ţinea mereu la el, nu ca pe un talisman, ci pentru a-i a-minti ce preţ fusese plătit pentru el şi ce mai rămăsese de făcut.

În ziua următoare Harry se trezi devreme pentru a-şi face bagajele; Expresul de Hogwarts avea să plece la o oră după înmormântare. La parter, atmosfera din Marea Sală era sumbră. Toată lumea era îmbrăcată în robe festive şi nimeni nu părea să aibă poftă de mâncare. Profesoara McGonagall lăsase gol scaunul ca un tron din mijlocul mesei profesorilor. Şi scaunul lui Hagrid era gol: Harry îşi zise că, probabil, acesta nu putuse veni la micul dejun; dar locul lui Plesneală fusese ocupat fără jenă de Rufus Scrimgeour. Harry evită să-i întâlnească ochii galbeni când acesta se uită cercetător prin Marea Sală. Avea sentimentul neplăcut că Scrimgeour îl căuta pe el. Harry zări părul roşcat şi ochelarii cu ramă de corn ai lui Percy Weasley, printre cei care-l însoţeau pe Scrimgeour. Ron nu dădu nici un semn că-l văzuse, în afara faptului că tăia bucăţile de scrumbie cu o furie inexplicabilă.