Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Un vrăjitor micuţ cu părul format din smocuri, îmbrăcat cu o robă neagră simplă, se ridicase şi stătea acum în faţa trupului neînsufleţit al lui Dumbledore. Harry nu auzi ce spunea. O parte dintre cuvinte ajunseră la ei, plutind la întâmplare pe deasupra sutelor de capete. „Spirit nobil”… „contribuţie intelectuală”… „suflet mare” — cuvinte oarecum lipsite de însemnătate. Nu prea aveau legătură cu acel Dumbledore pe care-l cunoscuse Harry. Îşi aminti dintr-odată nişte cuvinte pe placul lui Dumbledore: „papă-lapte”, „smiorcăiţi”, „ciudaţi”, „vicleni” şi trebui să se abţină din nou să zâmbească. Oare era ceva în neregulă cu el?

Auzi un clipocit catifelat în stânga sa şi văzu că oamenii mării ieşiseră la suprafaţă pentru a asculta şi ei. Şi-l aminti pe Dumbledore stând pe malul lacului cu doi ani în urmă, foarte aproape de locul unde stătea acum Harry, discutând în limba oamenilor mării cu sirena-şefă. Harry se întrebă unde învăţase Dumbledore limba oamenilor mării. Erau atât de multe lucruri despre care nu-l întrebase niciodată, atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să i le spună.

Şi atunci, luându-l complet pe nepregătite, îl fulgeră cruda realitate, într-un mod mai clar şi mai puternic decât până atunci. Dumbledore murise, nu mai era printre ei. Strânse atât de tare medalionul rece, încât îl duru mâna, dar nu putu să-şi ţină în frâu lacrimile fierbinţi, care i se prelinseră pe obraji. Îşi întoarse privirea dinspre Ginny şi ceilalţi, privind dincolo de lac, spre Pădure, în timp ce omuleţul îmbrăcat în negru bolborosea în continuare. Ceva se mişca printre copaci. Centaurii veniseră şi ei să aducă un ultim omagiu. Nu ieşiră în câmp deschis, dar Harry îi văzu stând aproape nemişcaţi, pe jumătate ascunşi în umbre, privindu-i pe vrăjitori şi având arcurile pe lângă corp. Harry îşi aduse aminte de primul său drum de coşmar în Pădure, prima dată când întâlnise fiinţa care era Cap-de-Mort la acea vreme, cum îl înfruntase, cum el şi Dumbledore discutaseră la scurt timp după aceea despre luptele purtate când nu erau sorţi de izbândă. Dumbledore spusese că era important să lupţi, iar şi iar, pentru că numai astfel răul putea fi ţinut la distanţă, însă fără să fie eliminat vreodată cu desăvârşire.

Şi atunci, stând acolo, sub soarele pârjolitor, Harry realiză cu claritate cum îl apăraseră pe rând cei care ţinuseră la el: mama sa, tatăl său, naşul său şi în cele din urmă Dumbledore, dorindu-şi cu toţii să-l protejeze cu orice preţ; dar acum se încheiase. Nu mai putea lăsa pe nimeni să stea între el şi Cap-de-Mort; trebuia să renunţe pentru totdeauna la iluzia pe care ar fi trebuit s-o dea uitării de la vârsta de un an: iluzia că braţele protectoare ale unui părinte însemna că nu-l putea răni nimic. Era un coşmar din care nu se putea trezi. Nu exista nici o şoaptă liniştitoare în întuneric care să-i spună că era în siguranţă, că totul se petrecea doar în imaginaţia lui; ultimul şi cel mai mare dintre protectorii săi murise, iar acum era mai singur decât fusese vreodată.

Omuleţul îmbrăcat în negru terminase în sfârşit de vorbit şi se aşezase din nou la locul său. Harry aşteptă să se ridice altcineva; se aştepta la nişte discursuri, probabil din partea ministrului, dar nu mişcă nimeni.

Apoi ţipară câţiva oameni. Din trupul neînsufleţit al lui Dumbledore şi din masa pe care se afla acesta ţâşniseră nişte flăcări albe, strălucitoare: se înălţau din ce în ce mai sus, acoperindu-i trupul. Fumul alb se ridică în văzduh, desenând forme ciudate. Lui Harry îi stătu inima pentru o clipă, având impresia că văzu un phoenix care zbura vesel spre cer, dar în secunda următoare focul dispăruse deja. În locul flăcărilor apăruse un mormânt alb de marmură, care cuprindea trupul lui Dumbledore şi masa pe care fusese întins. Se mai auziră nişte strigăte de uimire, în timp ce o ploaie de săgeţi căzu fulgerător, fără a ajunge însă la mulţime. Harry ştiu că acesta era omagiul centaurilor, îi văzu întorcându-se şi dispărând din nou în umbra răcoroasă a copacilor. Oamenii mării se cufundară şi ei încet în apa verde, făcându-se nevăzuţi.

Harry se uită la Ginny, Ron şi Hermione. Ron avea chipul schimonosit de parcă l-ar fi orbit lumina soarelui. Lui Hermione îi şiroiau lacrimi pe obraji, însă Ginny nu mai plângea. Întâlni privirea lui Harry cu aceeaşi expresie înflăcărată şi intensă ca atunci când îl îmbrăţişase, după ce câştigase Cupa de vâjthaţ în lipsa lui, şi ştiu că în clipa aceea exista o înţelegere deplină între ei şi că după ce avea să-i spună ce avea de gând să facă, Ginny nu avea să-i spună „Ai grijă” sau „Nu face asta”, ci avea să-i accepte decizia, pentru că nu s-ar fi aşteptat la nimic mai prejos din partea lui. Aşa că se oţeli pentru a spune ce ştiuse că trebuia să spună de când murise Dumbledore.

— Ginny, uite ce-i, zise el pe o voce foarte joasă, în timp ce zumzetul de voci din jurul lor se amplifica şi oamenii începură să se ridice. Nu pot să mai fiu cu tine. Trebuie să ne despărţim. Nu mai putem fi împreună.

Ginny zise, cu un zâmbet ciudat:

— Probabil că e vorba despre un motiv nobil, nu?

— Ultimele săptămâni pe care le-am petrecut cu tine au fost… parcă din viaţa altcuiva, spuse Harry. Dar nu pot… nu putem… acum sunt lucruri pe care trebuie să le fac singur.

Ginny nu plânse, ci pur şi simplu se uită la el.

— Cap-de-Mort se foloseşte de apropiaţii duşmanilor săi. Te-a folosit deja ca momeală, şi asta doar pentru că erai sora prietenului meu cel mai bun. Gândeşte-te în ce pericol o să te afli dacă o să continuăm aşa. O să ştie, o să afle. O să încerce să ajungă la mine prin tine.

— Şi dacă nu-mi pasă? spuse Ginny pe un ton pătimaş.

— Mie îmi pasă, zise Harry. Cum crezi că m-aş simţi dacă ar fi înmormântarea ta… şi eu aş fi de vină…?

Ginny îşi întoarse privirea, uitându-se peste lac.

— De fapt nu am renunţat niciodată de tot la tine, zise ea. Nu de tot. Am sperat întotdeauna… Hermione mi-a zis să-mi văd de viaţă, poate să mă văd cu alţi băieţi, să fiu mai relaxată în preajma ta, pentru că amuţeam dacă eram în aceeaşi cameră cu tine, ţii minte? Şi a zis că erau mai multe şanse să mă remarci dacă aş fi fost… eu însămi.

— Hermione e tare deşteaptă, spuse Harry, încercând să zâmbească. Însă regret că nu ţi-am cerut să fim împreună mai de mult. Am fi putut avea atâta timp… luni… poate chiar ani…

— Dar tu ai fost prea ocupat încercând să salvezi lumea vrăjitorească, zise Ginny, aproape râzând. Ei bine, nu pot să spun că mă surprinde. Ştiam că avea să se întâmple asta mai devreme sau mai târziu. Ştiam că nu poţi fi fericit decât dacă-l vânezi pe Cap-de-Mort. Poate că tocmai din cauza asta îmi place atât de mult de tine.

Harry nu suportă să audă toate acestea şi bănui că avea să se răzgândească dac-ar mai fi rămas lângă ea. Îl văzu pe Ron ţinând-o acum în braţe pe Hermione şi mângâind-o pe păr în timp ce ea plângea pe umărul lui. Şi lui Ron i se scurgeau lacrimi de pe vârful nasului lung. Harry se ridică, nefericit, le întoarse spatele lui Ginny şi mormântului lui Dumbledore şi se îndepărtă mergând pe malul lacului. Se simţea mult mai bine dacă se mişca, în loc să stea locului, la fel cum avea să se simtă mult mai bine dacă avea să pornească cât mai curând posibil în căutarea Horcruxurilor, pentru a-l ucide pe Cap-de-Mort, în loc să aştepte.