Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Şi credea că mama nu făcea nici cât o ceapă degerată, zise Harry, pentru că avea părinţi Încuiaţi… îi spunea „Sânge-Mâl”.

Nimeni nu întrebă de unde ştia Harry asta. Toţi păreau şocaţi şi copleşiţi de groază, încercând să digere faptele monstruoase care se petrecuseră.

— Este numai vina mea, spuse profesoara McGonagall dintr-odată.

Părea dezorientată şi-şi frământa batista în mâini.

— Eu sunt de vină. Eu l-am trimis pe Filch să-l cheme pe Plesneală astă-seară, chiar am trimis după el să ne vină în ajutor! Dacă nu l-aş fi anunţat pe Plesneală despre ce se întâmpla, poate că nu li s-ar fi alăturat în luptă Devoratorilor Morţii. Nu cred că ştia că veneau.

— Nu-i vina ta, Minerva, zise Lupin cu fermitate. Toţi am vrut întăriri, ne-am bucurat la gândul că Plesneală era pe drum.

— Deci, când a sosit la locul luptei, li s-a alăturat Devoratorilor Morţii? întrebă Harry, care dorea să afle toate detaliile duplicităţii şi infamiei lui Plesneală, acumulând cu înfrigurare motive în plus pentru a-l urî, pentru a jura răzbunare.

— Nu ştiu exact cum s-a întâmplat, spuse profesoara McGonagall pe un ton confuz. Totul este foarte derutant. Dumbledore ne-a spus c-o să plece de la şcoală pentru câteva ore şi că trebuia să patrulăm pe holuri, pentru orice eventualitate. Remus, Bill şi Nymphadora urmau să ni se alăture. Aşa că am patrulat. Părea să fie complet linişte. Toate pasajele secrete către exterior erau supravegheate. Ştiam că nimeni nu putea să intre în zbor. Sunt aruncate farmece redutabile asupra fiecărei intrări în castel. Tot nu înţeleg cum au intrat Devoratorii Morţii…

— Eu înţeleg, zise Harry, vorbindu-le despre cele două dulapuri magice şi despre culoarul fermecat dintre ele. Aşa au intrat prin Camera Necesităţii.

Aproape fără să vrea, se uită la Ron şi Hermione, care păreau amândoi distruşi.

— Am dat-o în bară, Harry, spuse Ron pe un ton sumbru. Am făcut cum ne-ai zis: am cercetat „Harta Ştrengarilor” şi nu l-am găsit pe Reacredinţă pe ea, aşa că am crezut că trebuia să fie în Camera Necesităţii. Eu, Ginny şi Neville ne-am dus să păzim intrarea, dar Reacredinţă a trecut de noi.

— A ieşit din Cameră aproximativ la o oră după ce am început să stăm de pază, zise Ginny. Era singur şi ţinea mâna aia oribilă, sfrijită.

— Mâna Gloriei, spuse Ron. Luminează numai pentru cel care o ţine, nu?

— În orice caz, continuă Ginny, a verificat dacă Devoratorii Morţii a-veau cale liberă, pentru că în clipa în care ne-a văzut a aruncat ceva în aer şi s-a lăsat întunericul.

— „Pudră Peruviană Beznă Imediată”, spuse Ron cu amărăciune. Inventată de Fred şi George. O să am o discuţie cu ei despre oamenii pe care-i lasă să le cumpere produsele.

— Am încercat toate vrăjile. Lumos, Incendio, zise Ginny. Nimic n-a putut străpunge întunericul; tot ce am putut să facem a fost să ne întoarcem pe hol pe dibuite, auzind în acest timp oameni care treceau repede pe lângă noi. Era clar că Reacredinţă putea să vadă datorită mâinii ăleia şi îi ghida, dar n-am îndrăznit să folosim blesteme sau alte vrăji, de teamă să nu ne nimerim între noi. Până am ajuns pe un hol luminat, ei dispăruseră deja.

— Din fericire, spuse Lupin cu o voce răguşită, Ron, Ginny şi Neville au dat aproape imediat după aceea peste noi şi ne-au zis ce se întâmplase. I-am găsit pe Devoratorii Morţii câteva minute mai târziu, îndreptându-se spre Turnul de Astronomie. Era limpede că Reacredinţă nu se aşteptase să mai fie şi alţii de pază. În orice caz se părea că-şi consumase toată „Pudra Beznă”. A început lupta, ei s-au răspândit şi noi i-am urmărit. Unul dintre ei, Gibbon, a plecat, urcând pe scara către Turn…

— Pentru a proiecta Semnul? întrebă Harry.

— Da, cred că el a fost. Probabil c-o plănuiseră înainte de a ieşi din Camera Necesităţii, zise Lupin. Dar nu cred că lui Gibbon i-a convenit să-l aştepte acolo singur pe Dumbledore, pentru că a coborât înapoi în fugă, alăturându-se luptei, şi a fost lovit de un Blestem Fatal care m-a ratat pe mine de puţin.

— Deci, dacă Ron stătea de pază în faţa Camerei Necesităţii, cu Ginny şi Neville, spuse Harry, întorcându-se spre Hermione, tu erai…?

— Da, în faţa biroului lui Plesneală, şopti Hermione, cu ochii înlăcrimaţi. Împreună cu Luna. Am stat mult timp acolo şi nu s-a întâmplat nimic. Nu ştiam ce se petrecea sus, „Harta Ştrengarilor” era la Ron. Era aproape miezul nopţii când domnul profesor Flitwick a venit în fugă la subsol. Striga că erau Devoratori ai Morţii în castel, nici nu cred că şi-a dat seama că eu şi Luna eram acolo. A dat pur şi simplu buzna în biroul lui Plesneală şi l-am auzit spunând că trebuia să vină cu el şi să-i ajute. Apoi am auzit o bufnitură puternică, Plesneală a ieşit ca o furtună, ne-a văzut şi… şi…

— Şi? insistă Harry.

— Harry, am fost tare proastă, spuse Hermione în şoaptă. A zis că domnul profesor Flitwick leşinase şi că trebuia să mergem să avem grijă de el, în timp ce el… în timp ce el se ducea să le ţină piept Devoratorilor Morţii…

Îşi acoperi ruşinată chipul şi vorbi în continuare printre degete, cu o voce înăbuşită.

— Am intrat în biroul lui ca să încercăm să-l ajutăm pe domnul profesor Flit!wick şi l-am găsit inconştient pe podea. Acum e atât de evident. Plesneală l-a Împietrit pe Flitwick, dar nu ne-am dat seama, Harry, nu ne-am dat seama. Pur şi simplu l-am lăsat pe Plesneală să plece!

— Nu e vina voastră, spuse Lupin cu fermitate. Hermione, dacă n-aţi fi făcut cum v-a spus Plesneală şi nu v-aţi fi dat la o parte, probabil că v-ar fi ucis pe amândouă.

— Apoi a urcat la etaj, zise Harry, care-l văzu cu ochii minţii pe Plesneală urcând în fugă scara de marmură, cu roba neagră fluturând în urma sa ca de obicei, scoţându-şi în drum bagheta de sub pelerină. Şi a găsit locul unde se dădea bătălia.

— Eram la ananghie, în dezavantaj, spuse Tonks cu o voce joasă. Gibbon fusese răpus, dar ceilalţi Devoratori ai Morţii păreau pregătiţi să lupte până la moarte. Neville fusese rănit, Bill fusese atacat cu sălbăticie de Greyback… era întuneric… zburau blesteme peste tot… Reacredinţă dispăruse, cred că s-a strecurat printre noi, urcând pe scara către Turn. Apoi au mai fugit câţiva după el, dar unul a blocat scările în urma lor cu un fel de blestem. Neville a fugit spre barieră şi a fost aruncat cât colo.

— Nici unul dintre noi n-a putut să treacă de ea, zise Ron, iar Devoratorul ăla masiv a aruncat în continuare blesteme, care ricoşau în pereţi şi ne ratau la mustaţă.

— Atunci a apărut Plesneală, spuse Tonks, iar în clipa următoare a dispărut.

— Eu l-am văzut fugind spre noi, dar chiar după aceea puţin a lipsit să mă nimerească blestemul Devoratorului uriaş şi m-am ferit, pierzând firul, zise Ginny.

— Eu l-am văzut trecând în fugă direct prin bariera blestemată, de parcă nici n-ar fi fost acolo, zise Lupin. Am încercat să mă duc după el, dar am fost aruncat înapoi, la fel ca Neville.

— Înseamnă c-a ştiut o vrajă pe care voi nu o ştiaţi, şopti McGonagall. Să nu uităm că era profesorul de Apărare contra Magiei Negre… Pur şi simplu am presupus că se grăbea să se ducă după Devoratorii Morţii, care scăpaseră urcând în Turn…

— Aşa este, zise Harry furios, dar s-a dus să-i ajute, nu să-i oprească. Şi pun pariu că trebuia să ai Semnul Întunecat ca să treci de barieră. Ce s-a întâmplat când a coborât?