Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Păi, Devoratorul ăla masiv tocmai aruncase un blestem care făcuse să se prăbuşească jumătate din tavan şi ridicase şi blestemul care bloca scara, spuse Lupin. Am fugit cu toţii în faţă, cel puţin toţi care rămăseserăm în picioare, şi atunci au apărut Plesneală cu băiatul din norii de praf. Bineînţeles, nu l-a atacat nici unul dintre noi.

— I-am lăsat pur şi simplu să treacă, zise Tonks pe un ton sumbru. Am crezut că erau urmăriţi de Devoratorii Morţii… şi în clipa următoare s-au întors ceilalţi Devoratori şi Greyback, şi am început iar să ne luptăm cu ei. Mi s-a părut că l-am auzit pe Plesneală strigând ceva, dar nu ştiu ce.

— A strigat „s-a terminat”, spuse Harry. Îşi îndeplinise planul.

Toţi tăcură. Cântecul de jale al lui Fawkes răsuna în continuare peste domeniul întunecat de afară. În timp ce muzica reverbera în văzduh, lui Harry îi trecură prin minte gânduri nechemate. Oare luaseră deja trupul neînsufleţit al lui Dumbledore de la baza Turnului? Ce avea să se întâmple după aceea cu el? Unde avea să fie înmormântat? Îşi strânse pumnii în buzunare. Simţi forma rece şi mică a Horcruxului fals lângă articulaţiile degetelor de la mâna dreaptă.

Uşile aripii spitalului se dădură de perete, făcându-i pe toţi să tresară: domnul şi doamna Weasley veneau cu paşi mari pe culoarul dintre paturi, cu Fleur mergând imediat în urma lor, având o expresie încremenită pe chipul frumos.

— Molly, Arthur, zise profesoara McGonagall, sărind în picioare şi ducându-se cu paşi repezi spre ei. Îmi pare atât de rău.

— Bill, şopti doamna Weasley, ţâşnind pe lângă profesoara McGonagall, zărind chipul tumefiat al lui Bill. Vai, Bill!

Lupin şi Tonks se ridicaseră repede, dându-se înapoi, astfel încât domnul şi doamna Weasley să poată ajunge cât mai aproape de pat. Doamna Weasley se aplecă peste fiul ei şi-i sărută fruntea însângerată.

— Aţi spus că l-a atacat Greyback? o întrebă domnul Weasley pe profesoara McGonagall pe un ton confuz. Dar nu se transformase, nu? Atunci, ce înseamnă asta? Ce-o să se întâmple cu Bill?

— Nu ştim încă, zise profesoara McGonagall, uitându-se neajutorată la Lupin.

— Probabil că a fost contaminat într-o anumită măsură, Arthur, spuse Lupin. E un caz neobişnuit, poate singular. Nu ştim cum s-ar putea comporta după ce se trezeşte.

Doamna Weasley luă alifia cu miros neplăcut de la Madam Pomfrey şi începu să ungă rănile lui Bill.

— Şi Dumbledore? spuse domnul Weasley. Minerva, este adevărat… chiar a…?

Când profesoara McGonagall dădu din cap, Harry o simţi pe Ginny mişcându-se lângă el şi îşi întoarse capul spre ea. Ginny o privea pe Fleur cu ochii puţin îngustaţi, în timp ce ea se uita lung la Bill, cu o expresie împietrită.

— Bineînţeles, nu contează cum arată. Nu e ceva foarte important… dar când era mic a fost aşa d-de chipeş… a fost mereu atât d-de chipeş… şi u-urma să se însoare!

— Ce vrrreţi să spuneţi cu asta? zise Fleur dintr-odată, foarte răspicat. Cum adică „urrrma” să se însoarrre?

Doamna Weasley îşi ridică chipul scăldat de lacrimi, cu un aer nedumerit.

— Păi… era vorba…

— Crrredeţi că Bill n-o să vrrrea să se însoarrre cu mine? întrebă Fleur. Crrredeţi că n-o să mă mai iubească din cauza acestorrr muşcăturrri?

— Nu, nu la asta m-am…

— Pentrrru că n-o să fie aşa! zise Fleur, îndreptându-se şi dându-şi pe spate părul lung, des şi argintiu. Nici măcarrr un om-lup nu l-arrr putea face pe Bill să nu mă mai iubească!

— Păi, da, sunt convinsă că aşa este, spuse doamna Weasley, dar credeam că… având în vedere cum… cum…

— Aţi crrrezut că eu n-o să mai vrrreau să mă mărrrit cu el? Sau, mai bine zis, aţi sperrrat? zise Fleur, dilatându-i-se nările. De ce mi-arrr păsa cum arrrată? Aş zice că sunt eu destul de frrrumoasă pentrrru amândoi! Toate aceste rrrăni nu înseamnă decât că soţul meu e un om currrajos! Şi vreau să fac eu asta! adăugă ea pe un ton aprig, dând-o la o parte pe doamna Weasley şi înşfăcând alifia.

Doamna Weasley căzu pe spate în braţele soţului ei, urmărind-o pe Fleur cum îi ungea rănile lui Bill, cu o expresie deosebit de stranie pe chip. Nimeni nu zise nimic; Harry nu îndrăzni să se mişte. Asemenea tuturor celorlalţi, aştepta explozia.

— Bătrâna mătuşă Muriel, spuse doamna Weasley după o pauză îndelungată, are o diademă foarte frumoasă, făcută de goblini, şi sunt sigură că aş putea s-o conving să ţi-o împrumute pentru nuntă. Ţine foarte mult la Bill, ştii, şi diadema o să se potrivească de minune cu părul tău.

— Vă mulţumesc, zise Fleur pe un ton formal. Cred că arrr fi minunat.

Şi apoi — Harry nu îşi dădu seama ce se întâmplase — amândouă plângeau una în braţele celeilalte. Întoarse capul, de-a dreptul uluit şi întrebându-se dacă se întorsese lumea cu susul în jos, Ron arăta la fel de uimit pe cât se simţea Harry, iar Ginny şi Hermione schimbau priviri alarmate.

— Vezi? spuse o voce sugrumată, iar Tonks se uita urât la Lupin. Încă vrea să se mărite cu el, chiar dacă a fost muşcat! Nu-i pasă!

— E altceva, zise Lupin, abia mişcându-şi buzele şi părând dintr-odată foarte încordat. Bill n-o să fie un om-lup complet. Este vorba despre cu totul…

— Dar nici mie nu-mi pasă, chiar nu-mi pasă! spuse Tonks, apucându-l pe Lupin de guler şi scuturându-l. Ţi-am spus de mii de ori…

Harry înţelese dintr-odată care era semnificaţia Patronusului lui Tonks, de ce avea părul castaniu deschis şi de ce venise într-un suflet la Dumbledore când auzise un zvon conform căruia cineva fusese atacat de Greyback; până la urmă, nu de Sirius fusese îndrăgostită Tonks.

— Şi ţi-am spus de mii de ori, zise Lupin, evitându-i privirea şi uitându-se în podea, că sunt prea bătrân pentru tine, prea sărac. Prea periculos…

— Să ştii, Remus, că eu am zis întotdeauna că exagerezi în privinţa asta, spuse doamna Weasley peste umărul lui Fleur, în timp ce o bătea liniştitor pe spate.

— Nu exagerez, zise Lupin pe un ton echilibrat. Tonks merită un om tânăr şi întreg.

— Dar ea te vrea pe tine, spuse doamna Weasley, schiţând un zâmbet. Să ştii, Remus, că nu este neapărat ca cei tineri şi întregi să rămână aşa.

Arătă cu tristeţe către fiul ei, care stătea întins între ei.

— Nu este… momentul potrivit să discutăm despre asta, zise Lupin, uitându-se derutat în jur şi evitând să le întâlnească privirea celorlalţi. Dumbledore a murit.

— Dumbledore ar fi fost cel mai fericit să ştie că există un strop de iubire în plus pe lume, spuse profesoara McGonagall pe un ton tăios, exact când uşile aripii spitalului se dădură din nou de perete şi intră Hagrid.

Mica porţiune a chipului său care nu era acoperită cu barbă sau de păr era udă şi umflată; se cutremura de plâns, ţinând în mână o batistă mare cu buline.

— Am… am făcut-o, doamnă profesoară, suspină el. L-am mutat. Doamna profesoară Lăstar a dus copiii înapoi în dormitoare. Domnul profesor Flitwick s-a întins, dar zice că o să-şi revină complet într-o clipită, iar domnul profesor Slughorn a spus că s-a trimis vorbă la minister.

— Îţi mulţumesc, Hagrid, zise profesoara McGonagall, ridicându-se numaidecât şi întorcându-se către grupul din jurul patului lui Bill. O să trebuiască să vorbesc cu cei de la minister când or să ajungă aici. Hagrid, te rog să le spui şefilor caselor — Slughorn poate fi reprezentantul Viperinilor — că vreau să vină cât de curând în biroul meu. Şi vreau să vii şi tu. Hagrid dădu din cap, se întoarse şi ieşi din cameră târşâindu-şi picioarele, iar profesoara McGonagall se uită la Harry.