Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Ne ducem în aripa spitalului, spuse Ginny.

— Nu sunt rănit, zise Harry.

— Aşa a ordonat McGonagall, spuse Ginny. Toată lumea e acolo, Ron, Hermione, Lupin şi toţi ceilalţi.

În pieptul lui Harry încolţi din nou teama: uitase de trupurile inerte pe care le lăsase în urmă.

— Ginny, cine a mai murit?

— Nu-ţi face griji, toţi suntem bine.

— Dar Semnul Întunecat? Reacredinţă a zis că a păşit peste cineva.

— A păşit peste Bill, dar e-n ordine, trăieşte.

Însă Harry distinse o nuanţă de rău augur în vocea ei.

— Eşti sigură?

— Bineînţeles că sunt sigură. E puţin cam… cam răvăşit, asta e tot. L-a atacat Greyback. Madam Pomfrey spune că n-o să… că n-o să mai arate la fel… zise Ginny şi-i tremură puţin glasul. Nu ştim exact care or să fie urmările… având în vedere că Greyback este un om-lup, dar care nu era transformat la vremea aceea.

— Dar ceilalţi? Mai erau şi alţii căzuţi la podea.

— Neville este în aripa spitalului, dar Madam Pomfrey crede că o să-şi revină complet. Şi domnul profesor Flitwick şi-a pierdut cunoştinţa, dar e bine, numai că e puţin slăbit. A insistat să se ducă cei de la Ochi-de-Şoim şi să aibă grijă de el. A murit un Devorator al Morţii. A fost lovit de unul dintre blestemele fatale pe care le arunca peste tot blondul ăla uriaş… Harry, dacă n-am fi avut poţiunea ta Felix Felicis, cred că am fi murit cu toţii, dar aşa toate vrăjile ne-au ratat la mustaţă.

Ajunseseră în aripa spitalului: deschizând uşile, Harry îl văzu pe Neville întins pe un pat de lângă uşă. Părea să doarmă. Ron, Hermione, Lu-na, Tonks şi Lupin erau adunaţi în jurul unui alt pat din capătul îndepăr-tat al salonului. Toţi îşi ridicară privirile când auziră uşile deschizându-se. Hermione fugi spre Harry, îmbrăţişându-l, iar Lupin se apropie îngrijorat.

— Harry, eşti bine?

— Da. Cum se simte Bill?

Nimeni nu răspunse. Harry se uită peste umărul lui Hermione şi văzu un chip de nerecunoscut, culcat pe perna lui Bill — un chip sfâşiat şi cu atâtea tăieturi, încât arăta grotesc. Madam Pomfrey îi aplica pe răni o alifie verde cu un miros înţepător. Harry îşi aminti cât de uşor îi vindecase Plesneală rănile suferite de Reacredinţă după vraja „Sectumsempra”.

— Nu puteţi să le vindecaţi cu un farmec sau ceva de genul ăsta? o întrebă el pe matroană.

— Asupra lor nu funcţionează nici un farmec, zise Madam Pomfrey. Am încercat tot ce ştiu, dar nu există nici un leac pentru muşcăturile oa-menilor-lup.

— Dar n-a fost muşcat când era lună plină, spuse Ron, care se uita fix la chipul fratelui său, de parcă l-ar fi putut face să se vindece prin simplul fapt că se holba la el. Greyback nu se transformase, aşa că Bill nu are cum să fie un… un…?

Se uită derutat la Lupin.

— Nu, nu cred că Bill o să fie un om-lup adevărat, zise Lupin, dar asta nu înseamnă că n-a fost contaminat deloc. Acelea sunt răni blestemate. E puţin probabil să se vindece vreodată complet şi… şi de acum înainte s-ar putea să aibă nişte caracteristici de lup.

— Dar s-ar putea ca Dumbledore să ştie un remediu eficient, spuse Ron. Unde e? Bill s-a luptat cu maniacii ăia din ordinul lui Dumbledore, Dumbledore îi e dator, doar nu o să-l lase în halul ăsta…

— Ron, Dumbledore a murit, zise Ginny.

— Nu!

Lupin îşi mută privirea de la Ginny la Harry, de parcă ar fi sperat ca acesta s-o contrazică, dar când el tăcu, Lupin se prăbuşi pe un scaun de lângă patul lui Bill, ascunzându-şi chipul în mâini. Harry nu-l mai văzuse niciodată până atunci pe Lupin pierzându-şi stăpânirea de sine; se simţea ca şi cum s-ar fi băgat într-o chestiune personală, ruşinoasă; întoarse capul şi întâlni în schimb ochii lui Ron. Schimbară în tăcere o privire care confirmă spusele lui Ginny.

— Cum a murit? şopti Tonks. Cum s-a întâmplat?

— L-a omorât Plesneală, zise Harry. Am fost de faţă, am văzut totul. Ne-am întors în Turnul de Astronomie pentru că acolo era Semnul. Dumbledore nu se simţea bine, era slăbit, dar cred că şi-a dat seama că era o capcană când a auzit pe cineva urcând în fugă pe scară. M-a imobilizat, n-am putut să fac nimic. Purtam Pelerina Invizibilă. Şi apoi a intrat Rea-credinţă pe uşă şi l-a dezarmat.

Hermione îşi puse mâinile la gură şi Ron gemu. Lunei îi tremurau buzele.

— … au mai sosit şi alţi Devoratori ai Morţii… apoi Plesneală… şi chiar el a făcut-o. Abracadabra.

Harry nu putu să continue. Madam Pomfrey izbucni în plâns. Nimeni nu-i dădu atenţie, în afară de Ginny, care zise în şoaptă:

— Sst! Ascultaţi!

Înghiţind în sec, Madam Pomfrey îşi lipi degetele de buze, cu ochii măriţi. Undeva în noapte, un phoenix cânta într-un mod cum Harry nu mai auzise niciodată până atunci: era un cântec de jale de o frumuseţe înfiorătoare. Şi Harry simţi, aşa cum mai simţise şi în trecut în privinţa cântecului păsării phoenix, că muzica era înăuntrul său, nu în afară: era propria lui durere, transformată prin farmec într-un cântec care răsuna pe domeniu, trecând prin ferestrele castelului.

Nu-şi dădură seama cât rămăseseră acolo, ascultând, şi nici de ce faptul că ascultau jalea pe care o simţeau părea să le aline întrucâtva suferinţa, dar avură senzaţia că trecu mult timp până când uşile aripii spitalului se deschiseră din nou şi profesoara McGonagall intră în salon. La fel ca toţi ceilalţi, purta urmele luptei recente: era zgâriată pe faţă şi avea roba sfâşiată.

— Molly şi Arthur sunt pe drum, zise ea, iar vraja muzicii se destrămă: toţi se treziră parcă dintr-o transă, întorcându-se să se uite din nou la Bill, frecându-se la ochi sau scuturând din cap.

— Harry, ce se petrece? Hagrid mi-a spus că erai cu domnul profesor Dumbledore când a… când s-a întâmplat. Mi-a zis că domnul profesor Plesneală a fost implicat într-o anumită…

— Plesneală l-a omorât pe Dumbledore, zise Harry.

Profesoara McGonagall îl privi fix pentru o clipă, apoi se clătină într-un mod alarmant. Madam Pomfrey, care părea să-şi fi venit în fire, fugi spre ea, creând un scaun pe care-l aşeză lângă McGonagall.

— Plesneală, repetă McGonagall cu o voce ştearsă, prăbuşindu-se pe scaun. Ne-am mirat cu toţii, dar a avut încredere… întotdeauna. Plesneală… nu-mi vine să cred…

— Plesneală e un practicant foarte priceput al Occlumanţiei, zise Lupin, cu o voce neobişnuit de aspră pentru el. Am ştiut-o cu toţii mereu.

— Dar Dumbledore a jurat că Plesneală era de partea noastră! şopti Tonks. Am crezut întotdeauna că Dumbledore ştia despre Plesneală ceva ce noi nu ştiam.

— Întotdeauna a sugerat că avea un motiv întemeiat să se încreadă în Plesneală, murmură profesoara McGonagall, ştergându-se acum la ochi cu o batistă cu marginile în carouri. Adică, având în vedere trecutul lui Plesneală, era firesc ca oamenii să-şi pună întrebări. Dar Dumbledore mi-a spus cu gura lui că regretele lui Plesneală erau cât se poate de reale. Nici nu voia să audă ceva împotriva lui!

— Tare mi-ar plăcea să ştiu ce i-a zis Plesneală ca să-l convingă, spuse Tonks.

— Ştiu eu, zise Harry şi toţi se întoarseră să se uite la el. Plesneală i-a dat lui Cap-de-Mort informaţia care l-a făcut pe acesta să pornească pe urmele părinţilor mei. Apoi i-a spus lui Dumbledore că nu-şi dăduse seama ce făcuse, că-i părea foarte rău că o făcuse şi că ai mei muriseră.

— Şi Dumbledore a crezut asta? spuse Lupin, nevenindu-i să creadă. Dumbledore a crezut că lui Plesneală îi părea rău că a murit James? Plesneală l-a urât pe James.