Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Petrificus totalus!

Devoratorul Morţii se clătină de parcă ar fi fost lovit în spate cu un obiect solid şi căzu la podea, ţeapăn ca o statuie de ceară, iar imediat după ce se prăbuşi, Harry trecu deja peste el, coborând în fugă scara întunecată.

Inima lui Harry era cuprinsă de groază. Trebuia să ajungă la Dumbledore şi să-l prindă pe Plesneală. Simţea că acestea două era legate într-un fel. Putea revoca ce se întâmplase dacă-i aducea pe amândoi în acelaşi loc. Nu se putea ca Dumbledore să fi murit.

Sări ultimele zece trepte ale scării în spirală, oprindu-se unde aterizase şi ţinând bagheta ridicată: coridorul slab luminat era plin de praf; jumătate din tavan părea să se fi prăbuşit şi în faţa ochilor săi se dădea o luptă aprigă. Dar chiar în timp ce încerca să distingă cine cu cine se lupta, auzi vocea pe care o detesta strigând: „S-a terminat, trebuie să plecăm!” şi-l văzu pe Plesneală dispărând după colţul îndepărtat al holului; acesta şi Rea-credinţă trecuseră teferi printre cei care se duelau. Când Harry porni în fugă după ei, unul dintre luptători se desprinse de ceilalţi şi se aruncă asupra lui: era Greyback, omul-lup. Tăbărî pe Harry înainte ca acesta să apuce să ridice bagheta: Harry căzu pe spate, cu chipul acoperit de părul murdar şi îmbâcsit. Nările şi gura i se umplură cu o duhoare de transpiraţie şi sânge. Simţi o răsuflare lacomă şi fierbinte pe gât…

— Petrificus totalus!

Harry îl simţi pe Greyback prăbuşindu-se peste el; făcu un efort extraordinar şi se eliberă de sub omul-lup, dându-l la o parte pe podea, în timp ce un jet de lumină verde ţâşnea spre el; Harry se feri, năpustindu-se direct în vâltoarea luptei. Călcă pe ceva alunecos şi umed pe podea, poticnindu-se: pe jos erau doi oameni care zăceau cu faţa într-o baltă de sânge, dar nu avu timp să-i cerceteze. Acum văzu un păr roşu fluturând ca nişte flăcări în faţa lui: Ginny se duela cu Amycus, Devoratorul Morţii cu trupul strâmb, care arunca blestem după blestem spre ea, silind-o să se ferească: Amycus râdea pe înfundate, căci îi plăcea chinul la care o supunea pe fată:

— Crucio… Crucio… nu poţi dansa pentru totdeauna, drăguţa mea…

— Impedimenta! strigă Harry.

Vraja sa îl lovi în piept pe Amycus. Acesta scoase un ţipăt de durere ca un guiţat, fu ridicat de la podea şi izbit de peretele de vizavi, alunecând lângă acesta şi dispărând în spatele lui Ron, profesoara McGonagall şi Lupin, care se luptau fiecare cu un alt Devorator al Morţii. În spatele lor, Harry o văzu pe Tonks ţinându-i piept unui vrăjitor blond uriaş, care arunca în toate părţile blesteme, care ricoşau în pereţii din jurul lor, fisurând piatra şi spulberând fereastra cea mai apropiată…

— Harry, de unde-ai apărut? strigă Ginny, dar Harry nu mai avu timp să-i răspundă.

Ţâşni înainte, plecându-şi capul, şi evită la mustaţă o lovitură care explodă deasupra capului lui, acoperindu-i pe toţi cu fragmente de tencuială. Plesneală nu trebuia să scape, trebuia să-l ajungă din urmă…

— Poftim! strigă profesoara McGonagall, iar Harry o zări pe Alecto, femeia Devorator al Morţii, fugind pe coridor cu mâinile pe cap, urmată îndeaproape de fratele ei.

Harry ţâşni după ei, dar se împiedică de ceva şi o secundă mai târziu se trezi pe jos, peste picioarele cuiva: întoarse capul şi-l văzu pe Neville stând cu chipul rotund şi palid lipit de podea.

— Neville, eşti…?

— Sunt… bine, bolborosi Neville, care se ţinea de burtă, Harry… Plesneală şi Reacredinţă… au trecut…

— Ştiu, sunt pe urmele lor! spuse Harry, ţintind un blestem de pe podea către Devoratorul Morţii uriaş şi blond care provocase cea mai mare parte a haosului.

Bărbatul scoase un urlet de durere, căci vraja îl lovi direct în faţă; se învârti pe loc, clătinându-se şi apoi o luă la fugă cu paşi apăsaţi după cei doi fraţi.

Harry se ridică repede şi începu să alerge pe hol, ignorând bubuiturile din spatele lui, pe cei care îi strigau să se întoarcă şi chemarea mută a celor care zăceau pe jos, a căror soartă n-o ştia încă…

Coti după colţ prin alunecare, cu adidaşii uzi de sânge. Plesneală avea un avantaj imens. Oare era posibil să fi intrat deja în dulapul din Camera Necesităţii. Sau poate că Ordinul luase deja măsuri pentru a-l bloca, împiedicându-i pe Devoratorii Morţii să scape pe-acolo? Nu auzea nimic, în afara de paşii săi apăsaţi şi de bătăile puternice ale inimii, în timp ce gonea pe următorul coridor gol. Dar chiar atunci zări o urmă de sânge pe jos, care arăta că cel puţin unul dintre Devoratorii Morţii se îndrepta către uşile de la intrare. Poate că până la urmă chiar fusese blocată Camera Necesităţii.

Dădu încă un colţ prin alunecare şi un blestem zbură pe lângă el. Se aruncă în spatele unei armuri care explodă; îi văzu pe cei doi fraţi coborând în fugă scara de marmură şi ţinti câteva vrăji spre ei, lovind însă doar nişte vrăjitoare cu peruci dintr-un portret de pe hol, care alergară urlând în tablourile din jur. Sărind peste fragmentele de armură, Harry auzi alte ţipete şi strigăte: se părea că se treziseră şi alţi oameni din castel.

Ţâşni spre o scurtătură, sperând să-i depăşească pe cei doi fraţi şi să ajungă mai aproape de Plesneală şi de Reacredinţă, care fără îndoială că ajunseseră deja pe domeniu. Amintindu-şi să sară peste treapta care dispărea de la jumătatea scării ascunse, ieşi furtunos dincolo de tapiseria de la capăt, apărând pe un hol unde se aflau mai mulţi Astropufi derutaţi, îmbrăcaţi în pijamale.

— Harry! Am auzit un zgomot şi cineva a zis ceva de Semnul Întunecat… începu Ernie Macmillan.

— Faceţi-mi loc! strigă Harry, fugind către capul scărilor, dând la o parte doi băieţi şi coborând ultima porţiune din scara de marmură.

Uşile de stejar de la intrare fuseseră spulberate; se vedeau urme de sânge pe dalele de piatră şi mai mulţi elevi îngroziţi stăteau îngrămădiţi lângă pereţi. Unul sau doi încă erau ghemuiţi, acoperindu-şi chipul cu mâinile; clepsidra uriaşă a Cercetaşilor fusese lovită de un blestem şi rubinele cădeau în continuare cu un zornăit sonor pe dalele de piatră de dedesubt.

Harry traversă fulgerător holul de la intrare şi ieşi pe domeniul întunecat: reuşi să distingă trei siluete gonind pe peluză, îndreptându-se către porţile dincolo de care aveau să Dispară… După cum arătau, păreau să fie Devoratorul Morţii uriaş şi blond, iar ceva mai în faţă erau Plesneală şi Reacredinţă.

Aerul rece al nopţii îi sfâşie plămânii lui Harry, care o luă la fugă după ei. Văzu o străfulgerare în depărtare, care îi lumină pentru o clipă prada. Nu ştia ce era, dar alerga în continuare, fără să fie încă destul de aproape pentru a ţinti un blestem.

Avu loc o nouă străfulgerare. Se auziră strigăte. Harry văzu jeturi represive de lumină şi înţelese ce se petrecea: Hagrid ieşise din coliba sa şi încerca să-i împiedice pe Devoratorii Morţii să scape. Şi deşi avea senzaţia că fiecare gură de aer îi sfâşia plămânii şi simţea o arsură grozavă în piept, Harry fugi şi mai repede, în timp ce o voce neaşteptată din mintea sa zise: nu Hagrid… nu şi Hagrid…

Harry simţi o lovitură în spate şi căzu pe burtă. Se lovi cu faţa de pământ şi sângele-i ţâşni din ambele nări: pricepu, chiar în timp ce se rostogolea, că cei doi fraţi pe care-i depăşise folosind o scurtătură se apropiau din ce în ce mai mult de el.