Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Cât timp trecuse de când plecaseră? Oare norocul lui Ron, Hermione şi Ginny încă mai funcţiona? Oare Semnul apăruse din cauza unuia dintre ei sau poate a lui Neville, sau a Lunei, sau a oricărui alt membru din A.D.? Şi dacă era aşa… el era cel care le spusese să patruleze pe holuri, cel care le ceruse să iasă din camerele lor unde erau în siguranţă… oare şi de data aceasta avea să îi moară un prieten din vina lui?

În timp ce zburau peste drumul întunecat şi sinuos pe care merseseră ceva mai devreme şi în ciuda vântului care îi vâjâia în urechi, Harry îl auzi pe Dumbledore murmurând din nou ceva într-o limbă ciudată. Crezu că înţelese de ce o făcea şi simţi mătura cutremurându-se pentru o clipă, când zburară peste hotarul domeniului: Dumbledore desfăcea vrăjile pe care le aruncase el însuşi asupra castelului, pentru a putea trece în viteză. Semnul Întunecat strălucea chiar deasupra Turnului de Astronomie, care era cel mai înalt dintre turnuri. Oare asta însemna că acolo avusese loc crima?

Dumbledore ajunsese deja dincolo de meterezele cu creneluri şi cobora de pe mătură; Harry ateriză lângă el câteva clipe mai târziu, uitându-se în jur.

Nu era nimeni pe metereze. Uşa către scara în spirală care ducea în interiorul castelului era închisă. Nu exista nici un semn că avusese loc o încăierare sau o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu se vedea nici un cadavru.

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Harry pe Dumbledore, uitându-se în sus la craniul verde cu limba de şarpe care strălucea maliţios deasupra lor. Este Semnul adevărat? Domnule profesor… chiar a avut loc o…?

În lumina verzuie, difuză, care provenea de la Semn, Harry îl văzu pe Dumbledore ţinându-şi mâna înnegrită pe piept.

— Du-te şi trezeşte-l pe Severus, zise Dumbledore cu o voce ştearsă, dar limpede. Spune-i ce s-a întâmplat şi adu-l la mine. Să nu faci nimic altceva, să nu vorbeşti cu nimeni şi să nu-ţi dai jos Pelerina. Te voi aştepta aici.

— Dar…

— Harry, ai jurat să mă asculţi. Du-te!

Harry merse repede spre uşa care ducea la scara în spirală, dar abia puse mâna pe inelul de fier de pe uşă, când auzi pe cineva alergând dincolo de ea. Întoarse capul către Dumbledore, care-i făcu semn să se dea la o parte. Harry se dădu înapoi, scoţându-şi în acelaşi timp bagheta.

Uşa se deschise la perete şi cineva năvăli înăuntru strigând:

— Expelliarmus!

Corpul lui Harry deveni dintr-odată rigid şi imobil şi băiatul simţi cum e lipit de zid, sprijinit ca o statuie aflată într-un echilibru instabil, fără să se poată mişca şi vorbi. Nu înţelegea cum se întâmplase. „Expelliarmus” nu era o vrajă de îngheţare.

Apoi, la lumina Semnului, văzu bagheta lui Dumbledore zburând cu boltă peste metereze şi înţelese. Dumbledore îl imobilizase în gând pe Harry şi clipa în care aruncase vraja îl costase ocazia de a se apăra pe sine.

Sprijinit de metereze, foarte palid la faţă, Dumbledore încă nu dădea nici un semn de panică sau de tulburare. Pur şi simplu se uită la cel care-l dezarmase, spunând:

— Bună seara, Draco.

Reacredinţă înaintă, privind repede în jur pentru a verifica că era singur cu Dumbledore. Ochii i se opriră asupra celei de-a doua mături.

— Cine mai e aici?

— Şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. Sau acţionezi de unul singur?

Harry îl văzu pe Reacredinţă uitându-se din nou la Dumbledore în lumina verzuie a Semnului.

— Nu, zise el. Am întăriri. Câţiva Devoratori ai Morţii se află în şcoala dumneavoastră în seara asta.

— Frumos, frumos, spuse Dumbledore, ca şi cum Reacredinţă i-ar fi arătat un proiect ambiţios, făcut pentru şcoală. Tare frumos. Să înţeleg că ai găsit o cale să le dai drumul în castel?

— Da, zise Reacredinţă gâfâind. Chiar sub nasul dumneavoastră şi n-aţi bănuit nici o clipă!

— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Şi totuşi, iartă-mă că te întreb, dar unde sunt în clipa de faţă? Se pare că te-au lăsat singur.

— Au dat peste nişte oameni din garda ta. Se luptă mai jos. N-o să dureze mult. Eu am venit înainte. Am… am o sarcină de îndeplinit.

— Ei bine, dragul meu, înseamnă că ar fi cazul să treci la fapte, zise Dumbledore cu o voce joasă.

Se lăsă tăcerea. Harry rămase prizonierul propriului corp invizibil şi paralizat, privindu-i pe cei doi şi încercând să audă zgomotele luptei îndepărtate a Devoratorilor Morţii. În faţa lui, Draco Reacredinţă nu făcu nimic, privindu-l fix pe Albus Dumbledore care, de necrezut, zâmbi.

— Draco, Draco, tu nu eşti un ucigaş.

— De unde ştiţi că nu sunt? întrebă repede Reacredinţă.

Păru să-şi dea seama cât de copilăros sunase ceea ce spusese; Harry îl văzu roşind la lumina verzuie a Semnului.

— Nu ştiţi de ce sunt în stare, zise Reacredinţă cu o voce mai puternică. Nu ştiţi ce-am făcut!

— O, ba da, ştiu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Aproape că i-ai ucis pe Katie Bell şi Ronald Weasley. Ai încercat să mă ucizi şi pe mine, cu din ce în ce mai multă disperare, de la începutul anului şcolar. Draco, iartă-mă că ţi-o spun, dar au fost nişte încercări slabe. Sincer să fiu, atât de slabe, încât mă întreb dacă te-ai străduit cu adevărat…

— M-am străduit! zise Reacredinţă cu vehemenţă. Am muncit tot anul pentru asta şi astă-seară…

Harry auzi un ţipăt estompat de la un nivel inferior, în interiorul castelului. Reacredinţă se încordă, se uită peste umăr.

— Cineva pare să le ţină piept cu succes, spuse Dumbledore cu seninătate. Unde rămăseseşi? A, da, ai reuşit să mijloceşti accesul Devoratorilor Morţii în şcoala mea, ceea ce recunosc că n-am crezut că era posibil. Cum ai făcut-o?

Dar Reacredinţă nu zise nimic: asculta în continuare ce se întâmpla la etajul inferior şi părea aproape la fel de paralizat ca Harry.

— Poate c-ar fi mai bine să îndeplineşti sarcina de unul singur, sugeră Dumbledore. Ce se întâmplă dacă întăririle tale au fost învinse de garda mea? Aşa cum poate că ţi-ai dat seama, astă-seară se află şi membrii Ordinului Phoenix aici. Şi în definitiv, n-ai nevoie de ajutorul lor. În clipa de faţă nu am baghetă… şi nu mă pot apăra.

Reacredinţă îl privi fix.

— Înţeleg, zise Dumbledore cu amabilitate, când Reacredinţă nu se mişcă şi nu vorbi. Ţi-e teamă să acţionezi înainte de a ţi se alătura ei.

— Nu mi-e teamă! se răsti Reacredinţă, deşi se abţinu în continuare să-i facă rău lui Dumbledore. Dumneavoastră ar trebui să vă fie teamă!

— Dar de ce? Nu cred c-o să mă ucizi, Draco. Nu-i atât de uşor să ucizi aşa cum cred cei nevinovaţi. Aşa că spune-mi cât timp îi aşteptăm pe prietenii tăi, cum i-ai adus aici pe ascuns? Se pare că ţi-a luat destul de mult până ai descoperit cum s-o faci.

Reacredinţă arăta ca şi cum s-ar fi abţinut din răsputeri să strige sau să vomite. Înghiţi în sec şi trase aer în piept, uitându-se urât la Dumbledore, cu bagheta îndreptată exact către inima lui. Apoi, părând să nu se poată înfrâna, zise:

— A trebuit să repar dulapul ăla magic în care s-a pierdut Montague anul trecut.

— Aha.

Oftatul lui Dumbledore fu pe jumătate un geamăt. Închise ochii pentru o clipă.

— O idee ingenioasă. Să înţeleg că sunt două, nu?

— Celălalt e la „Borgin şi Burke”, spuse Reacredinţă, şi există un fel de culoar de comunicare între ele. Montague mi-a spus că, atunci când a fost blocat în cel de la Hogwarts, a rămas prizonier în neant, dar uneori auzea ce se petrecea în şcoală, iar alteori ce se întâmpla în magazin, ca şi cum dulapul ar fi călătorit între ele. Dar nu a putut să se facă auzit. În cele din urmă, a reuşit să iasă Apărând, deşi nu trecuse testul. A fost cât pe-aci să se cureţe. Toată lumea a crezut că era o poveste foarte interesantă, dar eu am fost singurul care şi-a dat seama ce însemna. Nici măcar Borgin nu ştia. Eu am fost cel care şi-a dat seama că se putea intra în Hogwarts prin dulapul magic, dacă îl reparam pe cel stricat.