Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Domnule, gâfâi Harry, domnule, am uitat… de foc… veneau spre mine şi am intrat în panică.

— Este perfect de înţeles, murmură Dumbledore.

Harry se sperie când auzi cât de vlăguită îi era vocea.

Ajunseră la mal cu o mică bufnitură şi Harry sări din barcă, întorcându-se imediat să-l ajute pe Dumbledore. În clipa în care Dumbledore ajunse pe mal, lăsă în jos mâna în care ţinea bagheta; inelul de foc dispăru, dar Inferii nu mai ieşiră din apă. Bărcuţa se scufundă în apă; zăngănind şi huruind, lanţul se prelinse şi el înapoi în lac. Dumbledore oftă adânc, sprijinindu-se de peretele peşterii.

— Sunt slăbit… zise el.

— Nu vă faceţi griji, domnule, spuse repede Harry, speriat de cât de palid era Dumbledore şi de cât de vlăguit părea. Nu vă faceţi griji, o să vă duc eu înapoi… sprijiniţi-vă de mine, domnule…

Luându-l pe după umeri, Harry îl conduse pe director înapoi în jurul lacului, suportându-i aproape toată greutatea.

— În cele din urmă… măsurile de protecţie… au fost bine gândite, zise Dumbledore abia auzit. Un singur om n-ar fi reuşit… te-ai descurcat bine, Harry, foarte bine.

— Acum nu vorbiţi, spuse Harry, înfiorându-se când auzi cât de ştearsă devenise vocea lui Dumbledore şi când văzu de cât de încet mergea. Nu vă irosiţi forţele, domnule…încă puţin şi-o să ieşim de aici…

— Arcada cred că s-a închis la loc… cuţitul meu…

— Nu-i nevoie, m-am zgâriat de stâncă, zise Harry cu fermitate, doar spuneţi-mi unde…

— Aici.

Harry îşi trecu antebraţul julit peste piatră: arcada se deschise numaidecât după ce îşi primi jertfa de sânge. Cei doi ieşiră în peştera din exterior şi Harry îl ajută pe Dumbledore să coboare în apa rece ca gheaţa din culoarul săpat în stâncă.

— O să fie în ordine, domnule, spuse Harry de mai multe ori, mai îngrijorat de tăcerea lui Dumbledore decât fusese înainte de glasul lui slăbit. Mai avem puţin… o să am eu grijă să Apărem… nu vă faceţi griji…

— Nu-mi fac griji, Harry, zise Dumbledore, cu o voce puţin mai puternică, în ciuda apei reci ca gheaţa. Pentru că sunt cu tine.

Când ajunseră din nou sub cerul înstelat, Harry îl urcă pe Dumbledore pe cel mai apropiat bolovan şi apoi îl ridică în picioare. Ud leoarcă, tremurând şi simţind încă greutatea lui Dumbledore asupra lui, Harry se concentră mai tare ca niciodată asupra destinaţiei sale: Hogsmeade. Închizând ochii şi strângându-l cât putu de tare de braţ pe Dumbledore, fu cuprins de senzaţia aceea îngrozitoare de comprimare.

Ştiu că funcţionase încă înainte de a deschide ochii, pentru că mirosul sărat şi briza mării dispăruseră. El şi Dumbledore tremurau, uzi din cap până în picioare, în mijlocul străzii principale întunecate din Hogsmeade. Preţ de o clipă, Harry îşi închipui că alţi Inferi veneau spre el de lângă magazine, dar clipi şi văzu că nu se mişca nimic; era o linişte desăvârşită. Era complet întuneric, în afara câtorva felinare de stradă şi ferestre luminate de la etaj.

— Am reuşit, domnule profesor! şopti Harry cu greutate şi îşi dădu seama brusc că simţea o durere puternică în piept. Am reuşit! Am luat Horcruxul!

Dumbledore se clătină lângă el. Pentru o clipă, Harry crezu că Dumbledore îşi pierduse echilibrul din cauza lipsei sale de experienţă în timpul Apariţiei; apoi îi văzu chipul mai palid şi mai transpirat ca niciodată la lumina unui felinar din depărtare.

— Domnule, vă simţiţi bine?

— Nu grozav, zise Dumbledore cu o voce slăbită, deşi schiţă un zâmbet din colţul gurii. Poţiunea aia… nu era un întăritor…

Spre groaza lui Harry, Dumbledore se lăsă jos pe pământ.

— Domnule… e-n ordine, domnule, o să vă reveniţi, nu vă faceţi griji.

Disperat, se uită în jur după ajutor, dar nu era nimeni prin apropiere şi nu-i trecu prin minte decât că trebuia să-l ducă repede pe Dumbledore în aripa spitalului.

— Trebuie să ajungeţi la şcoală, domnule. La Madam Pomfrey.

— Nu, spuse Dumbledore. Am nevoie… de domnul profesor Plesneală… dar cred că acum… nu pot merge prea departe…

— Dar, domnule, ascultaţi-măt… O să bat la uşa cuiva, să găsesc un loc unde să staţi… ca să mă duc să o chem pe Madam…

— Severus, zise Dumbledore limpede. Am nevoie de Severus.

— În ordine, pe Plesneală… dar trebuie să vă las singur pentru câteva clipe, ca să mă pot duce să…

Însă înainte ca Harry să poată face o mişcare auzi pe cineva alergând. Îi tresări inima: cineva îi văzuse, cineva ştia că aveau nevoie de ajutor. Întoarse capul şi o văzu pe Madam Rosmerta apropiindu-se în fugă pe strada întunecată, cu nişte papuci pufoşi cu toc şi un halat de casă brodat cu dragoni.

— V-am văzut Apărând când trăgeam draperiile la dormitor! Slavă Domnului, Slavă Domnului, n-am ştiut ce să… dar ce-a păţit Albus?

Madam Rosmerta se opri brusc, gâfâind, şi se uită în jos la Dumbledore, cu ochii măriţi.

— E rănit, spuse Harry. Madam Rosmerta, poate să stea la „Trei mături” cât mă duc eu la şcoală să aduc ajutoare?

— Nu te poţi duce singur acolo! Nu-ţi dai seama… n-ai văzut…?

— Dacă mă ajutaţi să-i susţin greutatea, spuse Harry, fără să o asculte, cred că putem să-l ducem înăuntru.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dumbledore. Rosmerta, spune-mi ce s-a întâmplat?

— Semnul… Semnul Întunecat, Albus.

Madam Rosmerta arătă în sus, spre Hogwarts. Harry fu cuprins de un val de groază la auzul acestor cuvinte… şi întoarse capul în direcţia aceea.

Îl văzu plutind pe cer deasupra şcolii: craniul verde, strălucitor, cu o limbă de şarpe, semnul pe care-l lăsau în urmă Devoratorii Morţii ori de câte ori intrau într-o clădire. Oriunde ucideau.

— Când a apărut? întrebă Dumbledore, strângându-l foarte tare pe Harry de umăr şi chinuindu-se să se ridice în picioare.

— Cred că acum câteva minute. Nu era acolo când am scos pisica, dar când am urcat la etaj…

— Trebuie să ne întoarcem imediat la castel, spuse Dumbledore. Rosmerta — şi deşi Dumbledore se clătina uşor, părea să fie cu adevărat stăpân pe situaţie — avem nevoie de un mijloc de transport… De mături…

— Am câteva după tejghea, zise ea, foarte speriată. Să mă duc să le aduc?

— Nu, se descurcă Harry.

Harry îşi ridică bagheta numaidecât.

— Accio măturile Rosmertei.

O clipă mai târziu se auzi o bubuitură, iar uşile barului se dădură de perete; două mături ţâşniseră afară în stradă şi se întreceau, zburând spre Harry, lângă care se opriră, tremurând puţin, la nivelul taliei.

— Rosmerta, te rog să trimiţi un mesaj la minister, spuse Dumbledore, urcând pe mătura cea mai apropiată de el. Este posibil ca nimeni de la Hogwarts să nu-şi fi dat seama ce s-a întâmplat. Harry, pune-ţi Pelerina Invizibilă.

Harry scoase Pelerina din buzunar şi o aruncă peste el, înainte de a urca pe mătură; Madam Rosmerta mergea deja, clătinându-se, înapoi spre barul ei, când Harry şi Dumbledore se desprinseră de sol şi se ridicară în văzduh. În timp ce goneau către castel, Harry îl privi pe Dumbledore cu coada ochiului, fiind pregătit să-l prindă dacă avea să cadă, dar vederea Semnului Întunecat păru să-l întărească pe Dumbledore: acesta stătea aplecat mult peste mătură, cu ochii aţintiţi asupra Semnului, cu părul şi barba lungă fluturând în urma lui în aerul nopţii. Harry se uită şi el în faţă, la craniu, şi simţi cum teama îi creşte în piept asemenea unei bule de venin, comprimându-i plămânii, alungându-i din minte orice alte gânduri negre.