Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Credeţi că barca e… periculoasă?

— O, nu, nu cred. Cap-de-Mort a trebuit să creeze un mod de a traversa lacul fără a mânia fiinţele acelea pe care le-a plasat în el, pentru eventualitatea în care ar fi vrut să revadă sau să ia Horcruxul.

— Deci fiinţele din apă n-or să ne facă nimic dacă o să traversăm în barca lui Cap-de-Mort?

— Cred că trebuie să ne împăcăm cu ideea că la un moment dat or să-şi dea seama că nu suntem Lordul Cap-de-Mort. Însă până acum ne-am descurcat bine. Ne-au dat voie să scoatem barca.

— Dar de ce ne-au lăsat? întrebă Harry, care nu putea să-şi alunge din minte imaginea unor tentacule ridicându-se din apa întunecată în clipa în care nu aveau să mai vadă malul.

— Cap-de-Mort cred c-a avut convingerea justă că numai un vrăjitor deosebit de priceput ar fi putut găsi barca, zise Dumbledore. Cred că a fost pregătit să rişte pentru ca cineva s-o poată găsi, considerând că era foarte puţin probabil şi ştiind că pusese în continuare alte obstacole, de care numai el ar fi putut trece.

Harry se uită în jos la barcă. Era, într-adevăr, foarte micuţă.

— Nu pare să fi fost construită pentru doi oameni. Oare o să ne ţină pe amândoi? N-o să fim prea grei?

Dumbledore râse pe înfundate.

— Lui Cap-de-Mort nu i-ar fi păsat de greutatea celor care traversau lacul, ci de volumul de putere magică. Cred că a fost aruncată o vrajă asupra acestei bărci, aşa încât să poată călători cu ea un singur vrăjitor, o singură dată.

— Dar atunci…?

— Nu cred că prezenţa ta este luată în considerare, Harry: eşti minor şi necalificat. Cap-de-Mort nu s-ar fi aşteptat niciodată ca un minor să ajungă aici: mă îndoiesc că puterile tale or să fie puse la socoteală în com-paraţie cu ale mele.

Aceste cuvinte nu îi ridicară deloc moralul lui Harry; poate că Dumbledore îşi dăduse seama, pentru că adăugă:

— Cap-de-Mort s-a înşelat, Harry. Cap-de-Mort s-a înşelat. Bătrâneţea e nechibzuită şi dă dovadă de o memorie slabă când subestimează tinereţea. Acum, tu primul de data asta şi ai grijă să nu atingi apa.

Dumbledore se dădu la o parte şi Harry urcă în bărcuţă cu băgare de seamă. Dumbledore urcă şi el, punând lanţul încolăcit pe fundul bărcii. Erau înghesuiţi; Harry nu puteau să stea comod, ci pe vine, cu genunchii peste marginea bărcii care începu să se mişte numaidecât. Nu se auzea nimic, în afară de freamătul catifelat al prorei despicând apa; se deplasa fără ajutor, de parcă ar fi tras-o o frânghie invizibilă spre lumina din mijloc. Cât de curând nu mai văzură pereţii peşterii. Era ca şi cum ar fi fost pe mare, singura diferenţă fiind lipsa valurilor.

Harry se uită în jos şi o văzu, albă ca marmura, plutind la câţiva centimetri sub suprafaţa apei.

— Domnule profesor! spuse el şi vocea alarmată îi reverberă răsunător în apa lină.

— Harry?

— Cred că am văzut o mână în apă… mâna unui om!

— Da, sunt convins de asta, zise Dumbledore calm.

Harry cercetă apa, căutând mâna care dispăruse. Îi veni să verse.

— Atunci chestia aia care a ţâşnit din apă…?

Însă Harry primi răspunsul înainte ca Dumbledore să apuce să vorbească; bagheta luminase o nouă porţiune de apă, dezvăluindu-i de data aceasta cadavrul unui bărbat, plutind cu faţa în sus sub suprafaţa apei: avea ochii deschişi şi înceţoşaţi, împăienjeniţi, iar părul şi roba se învolburau în jurul lui asemenea unui fum.

— Sunt cadavre în apă! spuse Harry, cu o voce mult mai subţire decât de obicei, care nu semăna deloc cu a lui.

— Da, zise Dumbledore, liniştit, dar deocamdată nu trebuie să ne facem griji din cauza lor.

— Deocamdată? repetă Harry, dezlipindu-şi privirea de pe luciul apei pentru a se uita la Dumbledore.

— Atâta timp cât plutesc liniştiţi sub noi, spuse Dumbledore. Harry, oamenii n-au de ce să se teamă de cadavre, aşa cum n-au de ce să se teamă de întuneric. Lordul Cap-de-Mort, care nutreşte bineînţeles o frică tainică pentru ambele, e de altă părere. Însă asta e o nouă dovadă a lipsei sale de înţelepciune. Când suntem confruntaţi cu moartea şi întunericul, ne temem de fapt de necunoscut.

Harry nu zise nimic; nu voia să-l contrazică, dar i se părea că era îngrozitor că pluteau cadavre dedesubtul şi în jurul lor. Ba mai mult, nu credea că nu erau periculoase.

— Dar unul dintre ele a sărit în sus, spuse el, străduindu-se să vorbească pe un ton la fel echilibrat şi calm ca al lui Dumbledore. Când am încercat să chem Horcruxul, a ţâşnit un cadavru din lac.

— Da, zise Dumbledore. Sunt sigur că, după ce o să luăm Horcruxul, n-or să se dovedească la fel de toleranţi. Însă, asemenea multor creaturi care sălăşluiesc în locuri reci şi întunecate, se tem de lumină şi căldură. Drept urmare, o să apelăm la astea dacă o să fie cazul. Este vorba despre foc, Harry, adăugă Dumbledore, zâmbind şi răspunzând expresiei derutate de pe chipul lui Harry.

— A, da, spuse Harry repede.

Întoarse capul către lumina verzuie spre care barca se deplasa lin în continuare. Acum nu putea pretinde că nu-i era frică. Lacul imens şi întunecat, plin cu cadavre… Avea impresia că trecuseră ore întregi de când se întâlnise cu profesoara Trelawney, de când le dăduse sticluţa cu Felix Felicis lui Ron şi Hermione. Dintr-o dată îşi dorea să-şi fi luat cum trebuia rămas bun de la ei. Iar pe Ginny nici nu o văzuse.

— Mai avem puţin, zise Dumbledore pe un ton vesel.

Într-adevăr, lumina verzuie părea din ce în ce mai puternică şi cât de curând barca se opri, lovindu-se încet de ceva ce Harry nu văzu din prima clipă. Dar apoi îşi ridică bagheta luminată şi constată că ajunseseră pe o insuliţă de stâncă netedă, în mijlocul lacului.

— Ai grijă să nu atingi apa, spuse Dumbledore din nou, în timp ce Harry se dădea jos din barcă.

Insula era de mărimea biroului lui Dumbledore — o întindere plană şi întunecată de piatră pe care nu se afla decât sursa luminii verzi, care părea mult mai puternică de aproape. Harry o privi printre gene; la început i se păru că era un fel de lampă, dar apoi văzu că provenea dintr-un vas de piatră, asemănător Pensivului, care era aşezat pe un piedestal.

Dumbledore se apropie de vas, iar Harry îl urmă. Cei doi se uitară în el, stând unul lângă altul. Era plin cu un lichid de un verde ca smaraldul care emitea strălucirea aceea fosforescentă.

— Ce este? întrebă Harry cu o voce joasă.

— Nu sunt sigur, zise Dumbledore. Însă pune mai multe probleme decât sângele şi cadavrele.

Dumbledore îşi ridică mâneca robei, descoperindu-şi mâna înnegrită, şi întinse degetele arse spre suprafaţa poţiunii.

— Domnule, nu, n-o atingeţi!

— Nici n-o pot atinge, spuse Dumbledore, schiţând un zâmbet. Vezi? Nu pot ajunge decât până aici. Încearcă tu.

Harry băgă mâna în vas, cu ochii aţintiţi asupra lui, încercând să atingă poţiunea. Întâlni o barieră invizibilă la doi centimetri depărtare de suprafaţă. Indiferent cât de tare ar fi apăsat, degetele sale păreau să atingă un strat solid şi inflexibil de aer.

— Harry, te rog, dă-te la o parte, zise Dumbledore.

Ridică bagheta şi făcu nişte mişcări complicate deasupra poţiunii, murmurând abia auzit. Nu se întâmplă nimic, în afara faptului că poţiunea păru să strălucească ceva mai puternic. Harry tăcu în continuare, în timp ce Dumbledore îşi văzu de treabă. Însă după o vreme Dumbledore îşi retrase bagheta şi Harry simţi că putea să vorbească liniştit.