Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

O clipă mai târziu, dădură colţul pe strada lăturalnică unde firma „Capul de mistreţ” se mişca puţin, scârţâind, deşi nu era nici o adiere. Spre deosebire de „Trei mături”, barul părea să fie complet gol.

— Nu-i nevoie să intrăm, murmură Dumbledore, uitându-se în jur. Atâta timp cât nu ne vede nimeni plecând… Acum ia-mă de braţ, Harry. Nu e cazul să mă ţii foarte strâns, nu fac decât să te ghidez. Când ajung la trei. Unu… doi… trei…

Harry se învârti. Imediat, avu senzaţia îngrozitoare că era tras printr-un tub gros de cauciuc; nu putea să respire, fiecare părticică din el era comprimată, abia dacă putea să îndure, şi atunci, chiar când credea că avea să se sufoce, chingile invizibile părură să se desfacă imediat şi se trezi în răcoarea nopţii, trăgând în piept aer proaspăt şi sărat.

Harry simţi un iz sărat şi auzi nişte valuri puternice; o adiere rece îi ciufuli părul, în timp ce privea marea luminată de lună şi cerul înstelat. Stătea în vârful unei stânci întunecate, iar la baza ei se spărgeau valurile înspumate. Se uită peste umăr. În spatele lor era o stâncă înaltă, un povârniş abrupt, cenuşiu şi nedesluşit. Câteva bucăţi mari de stâncă, asemenea celei pe care stăteau Harry şi Dumbledore, păreau să se fi desprins cândva din peretele acela. Era o privelişte sumbră şi severă; marea şi stânca erau complet monotone, lipsite de orice urmă de vegetaţie sau nisip.

— Ce părere ai? spuse Dumbledore.

Ai fi zis că-l întreba pe Harry dacă era un loc bun pentru a face un picnic.

— Aici i-au adus pe copiii de la orfelinat? întrebă Harry, care nu-şi putea imagina un loc mai neprimitor pentru a face o excursie.

— Nu chiar aici, zise Dumbledore. Este un fel de sătuc la câţiva kilometri, pe coasta din spatele nostru. Cred că orfanii au fost duşi acolo pentru a se bucura de briza mării şi de priveliştea valurilor. Dar cred că Tom Cruplud şi tinerele sale victime au fost singurii care au vizitat locul ăsta. Nici un Încuiat n-ar putea ajunge pe stânca asta decât dacă ar fi un alpinist deosebit de priceput. Nici bărcile nu se pot apropia de stânci, căci apele din jurul lor sunt prea periculoase. Presupun că Tom Cruplud a coborât până la bază; magia probabil că a fost mai eficientă decât frânghiile. Şi a adus cu el doi copii mici, pesemne pentru a se desfăta terorizându-i. Chiar drumul în sine trebuie să fi fost de ajuns, nu-i aşa?

Harry se uită din nou în sus la peretele de stâncă şi i se făcu pielea ca de găină.

— Dar destinaţia sa finală — şi a noastră — se află ceva mai încolo. Vino.

Dumbledore îi făcu semn lui Harry să vină la marginea stâncii, unde o serie de urme neregulate, care serveau drept puncte de sprijin, conduceau către nişte bolovani cufundaţi pe jumătate în apă, mai apropiaţi de povârniş. Era o coborâre dificilă şi Dumbledore se mişca încet, incomodându-l puţin mâna rănită. Rocile din partea de jos erau alunecoase din cauza apei. Harry simţi pe faţă stropi reci de apă sărată.

— Lumos, spuse Dumbledore, ajungând pe bolovanul cel mai apropiat de peretele de stâncă.

Mii de luminiţe aurii scânteiară pe suprafaţa întunecată a apei la un metru şi ceva de locul unde stătea pe vine; peretele negru de stâncă de lângă Dumbledore fu şi el luminat.

— Vezi? zise Dumbledore cu o voce joasă, ridicând încă puţin bagheta.

Harry văzu o fisură în stâncă, prin care trecea apa întunecată.

— Te deranjează dacă te uzi puţin?

— Nu, spuse Harry.

— Atunci poţi să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, acum nu mai e nevoie de ea. Să pornim.

Dintr-o dată, Dumbledore se dădu jos de pe bolovan cu agilitatea unui om mult mai tânăr, intră în apă şi începu să înoate exemplar către deschizătura întunecată de la baza peretelui de stâncă, ţinând bagheta aprinsă între dinţi. Harry îşi scoase Pelerina, o îndesă în buzunar şi-l urmă.

Apa era rece ca gheaţa; hainele îmbibate cu apă se învolburau în jurul lui Harry şi-l trăgeau în jos. Inspirând adânc aerul care avea un miros pregnant de alge şi apă sărată, înotă către lumina pâlpâitoare, care se micşora, înaintând acum în interiorul peretelui de stâncă.

Fisura dădu cât de curând într-un tunel întunecat, iar Harry îşi dădu seama că acesta se umplea cu apă în timpul fluxului. Între pereţii jilavi abia dacă era un metru depărtare şi aceştia luceau ca o smoală umedă când bagheta luminoasă a lui Dumbledore trecea prin dreptul lor. Ceva mai sus, tunelul cotea la stânga şi Harry văzu că se întindea mult în interiorul stâncii. Înotă în continuare în urma lui Dumbledore, atingând cu vârfurile degetelor amorţite pereţii rugoşi şi umezi.

Atunci îl văzu pe Dumbledore ieşind din apă în faţa lui, cu părul argintiu şi robele întunecate scânteindu-i. Când Harry ajunse la locul acela, descoperi nişte trepte care duceau către o peşteră mare. Se căţără pe ele, cu apa scurgându-i-se din hainele îmbibate, şi ieşi în aerul deosebit de rece şi lipsit de orice adiere, tremurând din cap până-n picioare.

Dumbledore stătea în mijlocul peşterii, ţinând bagheta ridicată, învârtindu-se încet pe loc, cercetând pereţii şi tavanul.

— Da, ăsta e locul, zise Dumbledore.

— Cum de v-aţi dat seama? spuse Harry în şoaptă.

— A fost afectat de magie, zise Dumbledore cu simplitate.

Harry nu ştia dacă tremura din cauza frigului care-i ajunsese până la os sau pentru că era conştient de prezenţa farmecelor. Îl urmări pe Dumbledore cum se învârte în continuare pe loc, fiind evident că acesta se concentra asupra unor lucruri pe care Harry nu putea să le vadă.

— Asta este doar anticamera, sala de intrare, spuse Dumbledore după câteva clipe. Trebuie să intrăm în spaţiul din interior. Acum ne stau în cale mai degrabă obstacolele Lordului Cap-de-Mort decât cele naturale.

Dumbledore se apropie de peretele peşterii şi-l mângâie cu buricele degetelor sale înnegrite, şoptind cuvinte într-o limbă ciudată, pe care Harry nu o înţelese. Dumbledore merse de două ori în jurul peşterii, atingând o porţiune cât mai mare din pereţii rugoşi, făcând o pauză din când în când pentru a-şi plimba degetele peste un anumit loc. În cele din urmă se opri, cu mâna lipită de perete.

— Aici, zise el. Pe aici se trece mai departe. Intrarea este ascunsă.

Harry nu întrebă cum de ştia Dumbledore. Nu mai văzuse niciodată un vrăjitor făcând asemenea deducţii, doar pe bază de văz şi pipăit; dar Harry învăţase de mult că zgomotele puternice şi fumul erau de cele mai multe ori caracteristice stângăciei, nu priceperii.

Dumbledore se îndepărtă de peretele peşterii şi îşi îndreptă bagheta către el. Pentru o clipă apăru un contur arcuit pe piatră, de un alb strălucitor, de parcă ar fi fost o lumină puternică în spatele fisurii.

— Aţi r-reuşit! spuse Harry, cu dinţii clănţănindu-i, dar înainte să termine de vdrbit conturul dispăruse deja, peretele rămase la fel de gol şi întreg ca înainte.

Dumbledore se întoarse spre Harry.

— Harry, iartă-mă, am uitat, zise el.

Îndreptă bagheta către Harry şi hainele acestuia deveniră numaidecât calde şi uscate, de parcă ar fi fost puse în faţa unui foc puternic.

— Vă mulţumesc, spuse Harry, recunoscător, dar Dumbledore îşi îndreptase deja atenţia din nou asupra peretelui de stâncă al peşterii. Nu încercă să mai facă alte vrăji, ci doar rămase în fata lui, privindu-l cercetător, de parcă ar fi văzut scris ceva extrem de interesant pe el. Harry nu se mişcă; nu voia să-l facă pe Dumbledore să-şi piardă concentrarea.