Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Cum… îndrăzneşti… aaaaaargh!

Zgomotele se auzeau de pe un coridor din apropiere; Harry fugi către locul acela, cu bagheta pregătită, dădu în goană un alt colţ şi o văzu pe profesoara Trelawney întinsă pe podea, cu capul acoperit cu unul dintre numeroasele ei şaluri şi cu mai multe sticle de sherry lângă ea, dintre care una era spartă.

— Doamnă profesoară.

Harry alergă spre profesoara Trelawney şi o ajută să se ridice. Unul dintre şiragurile de mărgele scânteietoare i se prinsese de ochelari. Sughiţă cu zgomot, îşi aranjă părul şi se ridică, ţinându-se de mâna lui Harry.

— Doamnă profesoară, ce s-a întâmplat?

— Chiar aşa! zise ea cu o voce stridentă. Mă plimbam pe hol, reflectând la anumite semne Întunecate pe care le-am întrezărit.

Dar Harry nu era foarte atent la ce spunea profesoara. Tocmai îşi dăduse seama unde se aflau: în partea dreaptă era tapiseria cu troli care dansau, iar în partea stângă — porţiunea impenetrabilă şi goală de perete de piatră, dincolo de care era ascunsă…

— Doamnă profesoară, încercaţi să intraţi în Camera Necesităţii?

— … semne prevestitoare de rău care mi-au fost dezvăluite… poftim?

— Camera Necesităţii, repetă Harry. Aţi încercat să intraţi în ea?

— Eu… păi… credeam că elevii nu ştiu de…

— Sunt câţiva care ştiu, zise Harry. Dar ce s-a întâmplat? Aţi ţipat… am avut impresia că aţi păţit ceva.

— Eu… păi, spuse profesoara Trelawney, strângându-şi şalurile în jurul ei cu un aer defensiv şi privindu-l cu ochii măriţi de dioptriile ochelarilor. Voiam să… ăă… depozitez nişte… ăă… obiecte personale în Cameră. Pe urmă bolborosi ceva despre nişte „acuzaţii răuvoitoare”…

— Am înţeles, zise Harry, uitându-se la sticlele de sherry de pe jos. Dar n-aţi putut să intraţi şi să le ascundeţi?

I se părea foarte ciudat. În definitiv, pentru el Camera se deschisese când dorise să ascundă manualul Prinţului Semipur.

— A, de intrat am intrat fără probleme, spuse profesoara Trelawney, uitându-se urât la perete. Dar era deja cineva înăuntru.

— Cineva înăuntru? Cine? întrebă Harry. Cine era înăuntru?

— N-am idee, zise profesoara Trelawney, puţin deranjată de tonul insistent al lui Harry. Am intrat în Cameră şi am auzit o voce, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în toţi anii de când ascund… de când folosesc Camera.

— O voce? Şi ce spunea?

— Nu cred că spunea nimic, zise profesoara Trelawney. Ci… chiuia.

— Chiuia?

— Veselindu-se, spuse ea, dând din cap.

Harry o privi fix.

— Era o voce de bărbat sau de femeie?

— Aş zice că de bărbat, spuse profesoara Trelawney.

— Şi părea veselă?

— Extrem de veselă, zise profesoara Trelawney pe un ton dispreţuitor.

— De parcă ar fi sărbătorit ceva?

— În mod sigur.

— Şi apoi…?

— Apoi am strigat: „Cine e?”…

— N-aţi fi putut afla fără să întrebaţi? o întrebă Harry, oarecum nemulţumit.

— Ochiul interior era aţintit asupra unor chestiuni mult superioare lucrurilor uzuale, cum ar fi chiotele, spuse profesoara Trelawney pe un ton demn, aranjându-şi şalurile şi numeroasele şiraguri de mărgele scânteietoare.

— Înţeleg, zise Harry repede, căci nu era nicidecum prima dată când auzea de ochiul interior al profesoarei Trelawney. Şi vocea a spus cine era?

— Nu, n-a spus, zise ea. S-a făcut beznă dintr-odată şi în clipa următoare am fost aruncată afară din Cameră!

— Şi nu v-aţi dat seama de asta înainte să se întâmple? spuse Harry, neputându-se abţine.

— Nu, aşa cum ţi-am spus, era întuneric.

Se opri, aruncându-i o căutătură suspicioasă.

— Cred că ar trebui să-i spuneţi domnului profesor Dumbledore, zise Harry. Ar trebui să ştie că Reacredinţă sărbătoarea… pardon, că cineva v-a dat afară din Cameră.

Spre mirarea lui, profesoara Trelawney se îndreptă când vorbi Harry, asumându-şi un aer semeţ.

— Domnul director mi-a spus că ar prefera să-l vizitez mai rar, zise ea cu răceală. Nu obişnuiesc să-i inoportunez pe cei care nu-mi apreciază compania. Dacă Dumbledore vrea să ignore avertismentele cărţilor de tarot…

Îl strânse dintr-odată de încheietură pe Harry cu mâna ei subţire.

— Întruna, indiferent de cum le etalez…

Scoase cu aer dramatic o carte de sub şaluri.

— … Turnul Fulgerat, şopti ea. Calamitate. Dezastru. Din ce în ce mai aproape…

— Înţeleg, zise Harry din nou. Păi… tot cred că ar trebui să-i spuneţi lui Dumbledore despre vocea pe care aţi auzit-o, despre cum s-a lăsat întunericul şi despre cum aţi fost dată afară din Cameră…

— Aşa crezi?

Profesoara Trelawney păru să cântărească chestiunea pentru o clipă, dar Harry îşi dădu seama că îi surâdea ideea de a-şi mai povesti o dată mica aventură.

— Eu trebuie să mă duc chiar acum la dânsul, spuse Harry. Mă aşteaptă. Am putea merge împreună.

— A, păi, în cazul ăsta, de acord, zise profesoara Trelawney, zâmbind.

Se aplecă, ridică sticlele de sherry şi le aruncă fără jenă într-o vază mare albastru cu alb dintr-o nişă din apropiere.

— Ştii, Harry, îmi e dor să te am elev, spuse ea cu însufleţită, în timp ce plecau de acolo împreună. Nu ai avut tu niciodată talent de clarvăzător… dar ai fost un obiect de studiu desăvârşit.

Harry nu răspunse; detestase să fie obiectul nesfârşitelor previziuni fatale ale profesoarei Trelawney.

— Mă tem că mârţoaga — pardon, centaurul — nu ştie nimic despre cartomanţie, continuă ea. L-am întrebat, ca de la un clarvăzător la altul, dacă nu simţise şi el vibraţiile nedesluşite ale unei catastrofe apropiate? Dar m-a crezut caraghioasă! Da, caraghioasă!

Ridică vocea într-un mod oarecum isteric şi Harry simţi un damf pu-ternic de sherry, cu toate că sticlele fuseseră aruncate.

— Poate că gloaba a auzit lumea spunând că n-am moştenit harul stră-străbunicii mele. Zvonurile acestea sunt răspândite de ani de zile de oameni invidioşi. Ştii ce le spun eu acestor oameni, Harry? Oare Dumbledore m-ar fi lăsat să predau la această şcoală de marcă şi ar fi avut încredere în mine în toţi aceşti ani, dacă nu i-aş fi dovedit puterile mele?

Harry murmură ceva nedesluşit.

— N-o să uit prima mea întâlnire cu Dumbledore, continuă profesoara Trelawney, cu o voce guturală. A fost profund impresionat, desigur, profund impresionat. Stăteam la „Capul de mistreţ”, apropo, nu sfătuiesc pe nimeni s-o mai facă… e plin de ploşniţe, dragul meu — dar erau vremuri grele din punct de vedere financiar. Dumbledore mi-a făcut onoarea să mă viziteze în camera mea de la han. Mi-a pus întrebări — trebuie să recunosc că la început mi s-a părut că nu privea cu ochi buni Previziunile despre Viitor — şi ţin minte că începusem să mă simt puţin rău, nu prea mâncasem în ziua aceea… dar atunci…

Era pentru prima dată când Harry era foarte atent la ce spunea femeia, pentru că ştia ce se întâmplase după aceea: profesoara Trelawney făcuse profeţia care-i schimbase viaţa pentru totdeauna, şi anume profeţia despre el şi Cap-de-Mort.

— … dar atunci am fost întrerupţi în mod grosolan de Severus Plesneală!

— Poftim?

— Da, s-au auzit zgomote de pe hol şi uşa s-a deschis la perete, iar în prag au apărut un barman cu o înfăţişare cam sălbatică şi Plesneală, care îndruga ceva, cum că greşise adresa, deşi mă tem că eu, una, am crezut că fusese surprins în timp ce trăgea cu urechea la ce vorbeam cu Dumbledore. Vezi tu, şi el căuta o slujbă la vremea aceea şi fără îndoială că spera să fure nişte ponturi! Mă rog, după aceea, Dumbledore a părut mult mai dispus să mă angajeze, ştii, şi n-am putut să nu mă gândesc că a fost din cauza faptului că a sesizat contrastul puternic dintre modestia şi talentul meu rezervat şi tânărul insistent şi agitat care era în stare să asculte pe la uşi… Harry, unde eşti, dragule?