Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Veselia sa fu curmată cât de curând. Ziua următoare trebui să suporte răutăţile Viperinilor, pe lângă valul de supărare din partea colegilor Cercetaşi, care nu erau deloc mulţumiţi că Harry, căpitanul lor, reuşise să se autosuspende pentru ultimul meci al sezonului. Sâmbătă dimineaţa, Harry ar fi dat tot Felix Felicis-ul din lume pentru a pleca spre stadionul de vâjthaţ împreună cu Ron, Ginny şi ceilalţi, indiferent de ce-i spusese lui Hermione. Îi fu aproape imposibil să întoarcă spatele mulţimii de elevi care se revărsa, scăldată în razele soarelui (purtând cu toţii rozete şi pălării şi fluturând pancarte şi fulare), să coboare treptele de piatră care duceau la camerele de la subsol şi să meargă până când se stinseră complet zgomotele difuze ale mulţimii, ştiind că nu avea să poată auzi nici un cuvânt din comentariu — nici aplauze şi nici huiduieli.

— A, Potter, spuse Plesneală când Harry bătu la uşă şi intră în biroul neprimitor pe care Plesneală încă îl folosea, deşi acum preda câteva etaje mai sus. Era la fel de slab luminat ca de obicei şi lângă perete se aflau în continuare poţiuni colorate, în care pluteau lucruri moarte şi scârboase. Harry avu un presentiment neplăcut când văzu multe cutii acoperite cu pânze de păianjen stivuite pe o masă la care era evident că trebuia să se aşeze; acestea trimiteau cu gândul la o muncă grea, obositoare şi inutilă.

— Domnul Filch caută de mult pe cineva să facă ordine în dosarele astea vechi, zise Plesneală cu o voce joasă. Sunt arhivele altor răufăcători de la Hogwarts, în care sunt trecute şi pedepsele pe care le-au primit. Vrem să scrii din nou delictele şi pedepsele de pe fişele unde s-a şters cerneala sau au fost roase de şoareci. Să ai grijă să fie în ordine alfabetică şi apoi să le pui la loc în cutii. N-ai voie să te foloseşti de magie.

— Da, domnule profesor, spuse Harry, rostind ultimele două cuvinte pe un ton cât mai dispreţuitor.

— Mă gândeam să începi cu cutiile de la o mie doisprezece la o mie cincizeci şi şase, zise Plesneală, zâmbind maliţios. O să întâlneşti nişte nume cunoscute, care probabil că or să-ţi sporească interesul faţă de această sarcină. Ia uite.

Scoase o fişă din una dintre cutiile din vârf cu un gest amplu şi citi:

— James Potter şi Sirius Black. Prinşi folosind un blestem minor ilegal asupra lui Bertram Aubrey. Capul lui Aubrey, devenit de două ori mai mare. Detenţie dublă”, zise Plesneală şi râse batjocoritor. Faptul că realizările lor măreţe dăinuie, chiar dacă ei s-au stins, trebuie să fie o mare alinare pentru tine.

Harry simţi din nou cum îi fierbea sângele în vine. Muşcându-şi limba ca să nu îi răspundă, luă loc în faţa cutiilor şi trase una dintre ele.

Era o muncă inutilă şi plictisitoare, aşa cum anticipase, punctată din când în când de apariţia unui gol în stomac (aşa cum era evident că intenţionase Plesneală), care însemna că tocmai citise numele tatălui său sau pe al lui Sirius, trecute de obicei împreună în descrierea unor năzbâtii minore, alăturate uneori numelor lui Remus Lupin şi Peter Pettigrew. În timp ce copia diversele lor delicte şi pedepse, se întreba ce se întâmpla afară, unde meciul tocmai începuse cu Ginny pe post de căutător, împotriva lui Cho.

Harry se uită de mai multe ori la ceasul mare, care ticăia pe perete. Se părea că se mişca mult mai lent decât unul obişnuit; era oare posibil ca Plesneală să-l fi vrăjit ca să meargă deosebit de încet? Nu era cu putinţă să fi fost acolo doar de o jumătate de oră… de o oră… de o oră şi jumătate…

Pe Harry începu să-l doară stomacul când ceasul indică douăsprezece şi jumătate. Plesneală, care nu mai vorbise deloc după ce îi spusese lui Harry ce avea de făcut, îşi ridică în cele din urmă privirea la ora unu şi zece.

— Cred că poţi să te opreşti, zise el cu răceală. Fă semn unde ai ajuns. O să continui sâmbăta viitoare la ora zece.

— Da, domnule.

Harry îndesă la întâmplare o fişă îndoită în cutie şi ieşi repede pe uşă înainte ca Plesneală să aibă timp să se răzgândească. Urcă în fugă treptele de piatră, ciulind urechile pentru a încerca să audă vreun zgomot dinspre stadion, dar era complet linişte. Însemna că se terminase deja.

Ezită o clipă în faţa Marii Săli aglomerate, apoi urcă cât putu de repede pe scara de marmură; indiferent dacă Cercetaşii înregistrau o victorie sau o înfrângere, obişnuiau să sărbătorească sau să-şi înece amarul în camera de zi.

— Quid agis? îi spuse el pe un ton nesigur doamnei grase, întrebându-se ce avea să găsească înăuntru.

Aceasta rămase impasibilă, răspunzând:

— O să vezi.

Portretul se deschise într-o parte.

Din gaura din spatele lui izbucniră strigăte de bucurie. Harry rămase cu gura căscată când oamenii începură să ţipe la vederea lui; mai multe mâini îl traseră în cameră.

— Am câştigat! strigă Ron, apărând dintr-odată şi agitând Cupa argintie către Harry. Am câştigat! Patru sute cincizeci la o sută patruzeci! Am câştigat!

Harry se uită în jur; Ginny se apropia în fugă de el; îl luă în braţe cu o expresie înflăcărată şi intensă. Fără să se gândească, fără să o plănuiască şi fără să-şi facă griji din cauză că-i priveau cincizeci de elevi, Harry o sărută.

Se despărţiră după câteva clipe îndelungate… poate o jumătate de oră… sau poate chiar după câteva zile însorite. În cameră se lăsase tăcerea. Apoi câţiva fluierară puternic, izbucni un ropot de chicoteli şi lumea începu să se agite. Harry se uită peste capul lui Ginny şi-l văzu pe Dean Thomas ţinând un pahar spart în mână şi pe Romilda Vane arătând ca şi cum ar fi vrut să arunce cu ceva în ei. Hermione zâmbea larg, dar ochii lui Harry îl căutară pe Ron. Îl găsi până la urmă, ţinând în continuare Cupa şi arătând ca şi cum tocmai i-ar fi dat cineva cu o bâtă în cap. Cei doi se priviră pentru o fracţiune de secundă şi apoi Ron făcu o mişcare scurtă din cap, despre care Harry înţelese că însemna: „Mă rog… dacă nu se poate altfel.”

Creatura din pieptul lui Harry striga triumfătoare, Harry se uită în jos la Ginny, zâmbindu-i şi făcu semn către gaura portretului. O plimbare lungă pe domeniu părea indicată şi poate că aveau să discute şi despre meci… dacă avea să le ajungă timpul.

Foarte mulţi elevi păreau interesaţi de faptul că Harry Potter era iubitul lui Ginny Weasley (majoritatea fiind fete), dar Harry descoperi că devenise complet imun la bârfe pe parcursul următoarelor câteva săptămâni. În definitiv, era o schimbare bine venită. Nu se mai vorbea despre el din cauză că fusese implicat în nişte incidente teribile de Magie Neagră, ci din cauza unui eveniment care-l făcuse mai fericit decât ţinea minte să fi fost de foarte multă vreme.

— Ai crede că oamenii au alte subiecte mai bune de bârfă, spuse Ginny, stând pe jos în camera de zi, sprijinită de picioarele lui Harry şi citind Profetul zilei. După trei atacuri ale Dementorilor într-o săptămână, Romilda Vane vine şi mă întreabă dacă e adevărat că ai un Hipogrif tatuat pe piept.

Ron şi Hermione râseră amândoi în hohote. Harry îi ignoră.

— Şi ce i-ai zis?

— I-am zis că este un ţintat Maghiar, spuse Ginny, dând pagina relaxată. E mult mai masculin.

— Mersi, zise Harry zâmbind. Şi ce tatuaj i-ai zis că are Ron?

— Un Pigmeu Pufos, dar n-am spus unde.