Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Următoarele două săptămâni avură loc cele mai bune antrenamente de vâjthaţ pe care le condusese Harry în calitate de căpitan. Cei din echipă erau atât de mulţumiţi că scăpaseră de McLaggen şi atât de fericiţi că în sfârşit se întorsese Katie, încât zburau extrem de bine.

Ginny nu părea deloc tristă din cauza despărţirii de Dean; din contră, era sufletul echipei. Toţi se distrau de minune, imitându-l pe Ron, care se mişca neliniştit în faţa porţilor, în timp ce balonul vâjâia spre el, sau pe Harry, care-i dădea ordine lui McLaggen înainte de a fi lovit şi a-şi pierde cunoştinţa. Râzând împreună cu ceilalţi, Harry era bucuros că avea un motiv nevinovat pentru a se uita la Ginny; fusese lovit şi în alte rânduri de baloane-ghiulea în timpul antrenamentelor din cauză că nu fusese atent la hoţoaică.

Bătălia din mintea sa încă nu luase sfârşit: Ginny sau Ron? Uneori se gândea că, având în vedere experienţa cu Lavender, pe Ron nu l-ar fi deranjat foarte tare dacă ar fi invitat-o pe Ginny în oraş, dar apoi îşi amintea de expresia de pe chipul lui Ron când o văzuse sărutându-l pe Dean şi era convins că Ron s-ar fi simţit trădat fie şi dacă Harry doar ar fi ţinut-o de mână…

Totuşi Harry nu se putea abţine să vorbească şi să râdă cu ea, să se întoarcă spre castel de la antrenamente cu ea; chiar dacă avea conştiinţa îngrozitor de încărcată, se trezea gândindu-se cum ar fi putut să rămână între patru ochi cu ea. Ar fi fost ideal dacă Slughorn ar fi dat încă una dintre micile sale petreceri, pentru că atunci Ron n-ar mai fi venit cu ei. Dar, din păcate, Slughorn părea să fi renunţat la acest obicei. Lui Harry îi trecu prin minte o dată sau de două ori să-i ceară ajutorul lui Hermione, dar nu credea că avea să-i suporte privirile superioare; şi aşa i se părea că le observa câteodată, când Hermione îl zărea privind-o lung pe Ginny sau râzând la glumele ei. O complicaţie în plus era şi faptul că se temea că, dacă nu avea să facă ceva în scurt timp, în mod sigur avea să o invite în oraş altcineva. Cel puţin el şi Ron erau de acord că Ginny era mai populară decât era normal.

În esenţă, era pe zi ce trecea mai tentat să ia încă o gură de Felix Felicis, pentru că aceasta era, fără îndoială, o chestiune care cerea „modificarea împrejurărilor”, cura o numise Hermione, nu? Zilele parfumate de primăvară se scurseră pe nesimţite şi începu luna mai, iar Ron părea să fie lângă Harry de fiecare dată când o vedea pe Ginny. Harry se găsea în situaţia de a-şi dori o lovitură norocoasă, care să-l facă pe Ron să-şi dea seama că nimic nu l-ar fi făcut mai fericit decât ca prietenul său cel mai bun şi sora sa să se îndrăgostească unul de altul şi să-i lase singuri mai mult de câteva secunde. Ultimul meci de vâjthaţ din acel sezon se apropia şi nu păreau să fie şanse să se realizeze nici una dintre cele două variante; Ron voia tot timpul să discute despre strategii de joc cu Harry şi părea să se gândească aproape exclusiv la vâjthaţ.

Însă Ron nu era un caz izolat din acest punct de vedere. Toată şcoala era foarte interesată de meciul dintre Ochi-de-Şoim şi Cercetaşi, pentru că avea să decidă soarta campionatului. Dacă Cercetaşii aveau să-i învingă pe cei de la Ochi-de-Şoim cu o diferenţă de trei sute de puncte (nu era o diferenţă mică, dar Harry nu îşi mai văzuse niciodată echipa într-o formă atât de bună), aveau să câştige campionatul. În cazul în care câştigau cu o diferenţă mai mică de trei sute de puncte, ar fi ieşit pe locul al doilea, iar cei de la Ochi-de-Şoim pe locul întâi; dacă pierdeau cu o sută de puncte ar fi ajuns pe locul al treilea, după Astropufi, pe când cu mai puţin de o sută de puncte ar fi fost pe ultimul loc şi nimeni nu l-ar fi lăsat să uite vreodată că el fusese căpitanul care adusese prima înfrângere crâncenă a Cercetaşilor din ultimele două secole.

Perioada premergătoare acestui meci de o importanţă crucială se desfăşura ca de obicei: membrii caselor rivale încercau să-şi intimideze echipele adverse pe holuri, repetând cât puteau de tare cântece răutăcioase despre diverşi jucători când treceau pe coridoare; iar membrii echipelor ori se plimbau ţanţoşi, bucurându-se de atenţie, ori fugeau la baie în pauze, pentru a vomita. În mod ciudat, în mintea lui Harry meciul ajunsese să fie strâns legat de împlinirea sau eşecul planurilor sale în privinţa lui Ginny. Nu putea să-şi înfrângă senzaţia că, dacă aveau să câştige cu peste trei sute de puncte, momentele de euforie şi petrecerea zgomotoasă de după meci aveau să aibă rezultate la fel de bune ca o gură zdravănă de Felix Felicis.

Printre multe alte preocupări, Harry nu uitase de cealaltă ambiţie a sa: să descopere ce punea la cale Reacredinţă în Camera Necesităţii. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” şi, dat fiind că de cele mai multe ori nu reuşea să-l găsească pe Reacredinţă, ajunsese la concluzia că acesta încă petrecea destul de mult timp în camera aceea. Cu toate că Harry începuse să nu mai spere că avea să reuşească vreodată să intre în Camera Necesităţii, încerca s-o facă ori de câte ori era în apropierea ei. Dar peretele rămânea neclintit, indiferent de modul în care îşi formula el cererea.

Cu câteva zile înaintea meciului cu cei de la Ochi-de-Şoim, Harry se găsi în situaţia de a pleca singur din camera de zi în drum spre cină, pentru că Ron fugise într-o baie din apropiere pentru a vomita din nou, iar Hermione se dusese într-un suflet să discute cu profesorul Vector despre o greşeală pe care credea că o făcuse în ultimul ei eseu pentru Aritmanţie. Mai degrabă din obişnuinţă, Harry făcu un ocol pe holul de la etajul şapte, ca şi în alte dăţi, cercetând în drum „Harta Ştrengarilor”. Pentru o clipă, nu-l găsi nicăieri pe Reacredinţă şi presupuse că trebuia să fie iar în Camera Necesităţii, dar chiar atunci văzu punctuleţul etichetat cu „Reacredinţă” stând într-o baie pentru băieţi cu un etaj mai jos şi însoţit nu de Crabbe sau Goyle, ci de Myrtle cea Plângăcioasă.

Harry privi mirat această combinaţie bizară, până când intră direct într-o armură. Bufnitura puternică îl trezi din visare, iar Harry părăsi în goană locul cu pricina, de teamă că avea să apară Filch, coborând iute pe scara de marmură şi fugind pe holul de la etajul de mai jos. Când ajunse în faţa băii, îşi lipi urechea de uşă. Nu auzi nimic. Deschise uşa fără să facă nici un zgomot.

Draco Reacredinţă stătea întors cu spatele la uşă, ţinându-se cu mâinile de marginea chiuvetei, cu capul blond plecat.

— Te rog, zise vocea răguşită a lui Myrtle cea Plângăcioasă dintr-una dintre cabine. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. Te-aş putea ajuta.

— Nimeni nu mă poate ajuta, spuse Reacredinţă, care tremura din cap până-n picioare. Nu pot s-o fac. Nu pot… n-o să meargă… Şi dacă nu reuşesc în curând… a zis c-o să mă omoare.

Harry realiză, încremenit din cauza şocului foarte puternic, că Reacredinţă plângea. Chiar plângea. Lacrimile i se prelingeau pe chipul palid, scurgându-se apoi în chiuveta murdară. Reacredinţă suspină şi înghiţi în sec, iar apoi ridică îşi privirea spre oglinda crăpată, cutremurându-se puternic, şi îl văzu peste umăr pe Harry, care-l privea cu ochii mari.

Reacredinţă se întoarse numaidecât pe călcâie, scoţându-şi bagheta. Harry o scoase şi el, instinctiv. Blestemul minor al lui Reacredinţă îl rată pe Harry la mustaţă, făcând ţăndări o lampă de perete de lângă el; Harry se aruncă într-o parte, spunând în gând „Levicorpus!” şi mişcând bagheta, dar Reacredinţă respinse vraja şi se pregăti să atace din nou.