Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— A, da, zise Ron, privindu-şi umerii uşor surprins. Îmi pare rău. Se pare că avem cu toţii o formă gravă de mătreaţă…

Scutură nişte zăpadă falsă de pe umărul lui Hermionei. Lavender izbucni în plâns. Ron se arătă nespus de vinovat şi-i întoarse spatele.

— Ne-am despărţit, îi zise el lui Harry pe furiş. Aseară. Când m-a văzut ieşind pe uşa dinspre dormitoare cu Hermione. Evident, pe tine nu te-a văzut, aşa că a crezut că nu fuseserăm decât noi doi.

— A, spuse Harry. Păi… nu-ţi pare rău că nu mai sunteţi împreună, nu?

— Nu, recunoscu Ron. A fost destul de neplăcut când a urlat la mine, dar cel puţin n-a trebuit să pun eu capăt relaţiei.

— Laşule, zise Hermione, părând însă amuzată. Ei bine, a fost o noapte dificilă pentru dragoste în general. Şi Ginny şi Dean s-au despărţit, Harry.

Lui Harry i se păru că îl privise oarecum cu subînţeles când îi spusese asta, dar Hermione nu avea cum să ştie că Harry începuse să danseze conga în sinea lui. Încercând să facă în aşa fel încât să nu i se mişte nici un muşchi al feţei şi să vorbească pe un ton cât mai indiferent, întrebă:

— Cum aşa?

— A, dintr-o prostie. Ginny a zis că tot timpul încerca s-o ajute să intre pe gaura portretului, ca şi cum nu s-ar fi putut descurca şi singură. Dar situaţia nu era în regulă de mai multă vreme.

Harry aruncă o privire spre Dean, care stătea în partea cealaltă a clasei. În mod cert, nu părea deloc fericit.

— Bineînţeles, asta înseamnă că o să fii pus într-o situaţie destul de dificilă, nu-i aşa? spuse Hermione.

— La ce te referi? zise Harry repede.

— La echipa de vâjthaţ, spuse Hermione. Dacă Ginny şi Dean nu-şi mai vorbesc…

— A… a, da, zise Harry.

— Flitwick, spuse Ron pe un ton prevenitor.

Micuţul profesor de Farmece venea cu un mers legănat către ei. Hermione era singura care reuşise să transforme oţetul în vin; termosul ei de sticlă era plin cu un lichid rubiniu, în timp ce lichidul lui Harry şi Ron avea încă o culoare maronie.

— Puţină atenţie, băieţi, chiţăi profesorul Flitwick, mustrându-i. Lăsaţi vorba şi treceţi la treabă. Să vă văd că încercaţi.

Cei doi îşi ridicară baghetele, concentrându-se din răsputeri şi îndreptându-le spre termosurile lor. Oţetul lui Harry îngheţă, iar termosul lui Ron explodă.

— Da. Pentru data viitoare, zise profesorul Flitwick, ieşind de sub masă şi scoţând nişte cioburi de sticlă din vârful pălăriei, să exersaţi.

După cursul de Farmece avură una dintre rarele lor ferestre comune şi se întoarseră împreună în camera de zi. Ron era de-a dreptul voios în privinţa despărţirii de Lavender, iar Hermione părea şi ea veselă, însă când fu întrebată de ce zâmbea, zise doar: „E o zi frumoasă” '. Nici unul dintre ei nu dădea impresia că observase că în mintea lui Harry se dădea o bătălie crâncenă:

E sora lui Ron.

Dar l-a părăsit pe Dean!

Tot e sora lui Ron.

Sunt prietenul lui cel mai bun!

Asta o să complice lucrurile şi mai tare.

Poate dacă aş vorbi întâi cu el…

Te-ar pocni.

Şi dacă nu-mi pasă c-o să mă pocnească?

Este prietenul tău cel mai bun!

Harry abia dacă îşi dădu seama că intrau pe gaura portretului în camera de zi însorită şi nici nu fu atent la un mic grup de elevi din anul şapte care erau acolo, până când Hermione strigă:

— Katie! Te-ai întors! Cum te simţi?

Harry făcu ochii mari: chiar era Katie Bell, care părea să-şi fi revenit complet şi era înconjurată de mai mulţi prieteni zâmbitori.

— Mă simt foarte bine! zise ea bucuroasă. M-au externat luni de la Sf. Mungo. Am stat câteva zile cu mama şi tata şi m-am întors aici azi-dimineaţă. Leanne tocmai îmi povestea despre McLaggen şi ultimul meci, Harry…

— Da, zise Harry, păi, acum că te-ai întors şi că Ron poate juca, o să avem şanse destul de mari să-i spulberăm pe cei de la Ochi-de-Şoim. Asta înseamnă că încă putem câştiga Cupa. Katie, fii atentă…

Trebuia să o întrebe chiar atunci, era atât de curios, încât nu se gândi nici măcar la Ginny pentru câteva clipe. Coborî vocea, în timp ce prietenii lui Katie începură să îşi strângă lucrurile, căci se părea că întârziaseră la cursul de Transfigurare.

— … în legătură cu colierul ăla… ţi-ai amintit între timp cine ţi l-a dat?

— Nu, spuse Katie, clătinând din cap cu tristeţe. Toţi m-au întrebat, dar n-am idee cine a fost. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că intram în baia fetelor de la „Trei mături”.

— Deci ai intrat sigur în baie? spuse Hermione.

— Păi, ştiu că am deschis uşa, zise Katie, aşa că presupun că cel sau cea care ar aruncat Blestemul Imperius asupra mea a stat ascuns după uşă. După aceea, nu mai ţin minte nimic până acum vreo două săptămâni când eram la Sf. Mungo. Trebuie să plec, o cred în stare pe McGonagall să mă ia la rost, chiar dacă abia m-am întors.

Îşi ridică ghiozdanul şi cărţile şi se duse grăbită după prietenii ei, lăsându-i în urmă pe Harry, Ron şi Hermione, care se aşezară la o masă lângă geam, reflectând la spusele ei.

— Înseamnă că cea care i-a dat colierul lui Katie a fost o fată sau o femeie, spuse Hermione, dacă era în baia fetelor.

— Sau cineva care arăta ca o fată sau o femeie, zise Harry. Nu uita că a fost un ceaun plin cu PoliPoţiune la Hogwarts. Ştim deja că s-a furat din ea.

Văzu cu ochii minţii un şir de mai mulţi Crabbe şi Goyle ţopăind prin faţa lui, transformaţi în fete.

— Cred că o să mai iau o gură de poţiune Felix, spuse Harry, şi o să mai încerc o dată să intru în Camera Necesităţii.

— N-ai face decât să iroseşti poţiunea, zise Hermione pe un ton hotărât, punând jos exemplarul din Silabarul vrăjitorului , pe care tocmai îl scosese din ghiozdan. Harry, norocul nu le rezolvă pe toate. Cu Slughorn a fost vorba de altceva. Ai avut din totdeauna abilitatea de a-l convinge, n-a fost nevoie decât să modifici puţin împrejurările. Însă nu-i de-ajuns să fii norocos ca să treci de o vrajă puternică. Nu irosi restul poţiunii! O să fie nevoie să ai norocul de partea ta, dacă o să te ia Dumbledore cu el.

Îşi coborâse vocea, vorbind în şoaptă.

— Dar n-am putea să mai preparăm noi nişte poţiune norocoasă? îl întrebă Ron pe Harry, ignorând-o pe Hermione. Ar fi grozav dacă am avea un stoc permanent. Ia hai să ne uităm în carte.

Harry scoase din ghiozdan exemplarul său de Realizarea Poţiunilor Avansate şi căută licoarea Felix Felicis.

— Fir-ar să fie, e tare complicată, zise el, aruncându-şi un ochi pe lista cu ingrediente. Şi durează şase luni. Trebuie să o laşi să fiarbă la foc mic.

— Tipic, spuse Ron.

Harry era pe cale să pună manualul deoparte, când observă un colţ de pagină îndoit; deschise la ea şi văzu vraja „Sectumsempra”, marcată „Pentru duşmani”, pe care o însemnase cu câteva săptămâni în urmă. Încă nu aflase ce efect avea, în primul rând pentru că nu voia să o testeze de faţă cu Hermione, dar se gândea s-o încerce pe McLaggen data viitoare când acesta avea să se înfiinţeze brusc lângă el, venind din spate.

Singura persoană care nu era tocmai încântată că se întorsese Katie Bell era Dean Thomas, pentru că nu avea să mai ie nevoie să-i ţină locul ca Înaintaş. Primi vestea cu dârzenie când îl anunţă Harry, mormăind şi ridicând din umeri, dar Harry se îndepărtă de Dean şi Seamus, cu sentimentul intens că aceştia îl vorbeau pe la spate, uneltind împotriva lui.