Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Adică nu a vrut ca eforturile să-i rămână nerecunoscute, spuse Harry. A vrut ca lumea să ştie că era moştenitorul lui Viperin, pentru că la vremea aia n-a putut să-şi asume acest statut.

— Întocmai, zise Dumbledore, dând din cap. Dar, Harry, îţi dai seama că dacă a intenţionat ca jurnalul să-i fie transmis sau plasat în viitor în mâinile unui elev de la Hogwarts, înseamnă că era foarte neglijent cu acel fragment preţios din sufletul său care era ascuns în jurnal. Scopul unui Horcrux, aşa a explicat domnul profesor Slughorn, este să păstreze o parte din sine ascunsă la loc sigur, nu s-o arunce în calea altcuiva, riscând să fie distrusă de acea persoană… aşa cum s-a întâmplat în cazul ăsta: acel fragment de suflet nu mai există; datorită ţie. Atitudinea detaşată a lui Cap-de-Mort faţă de acest Horcrux mi s-a părut un semn foarte îngrijorător. Sugera că făcuse — sau avea de gând să facă — şi alte Horcruxuri, încât pierderea primului să nu fie deosebit de gravă. N-am vrut să cred că era aşa, dar părea singura varianta logică.

Apoi mi-ai spus, doi ani mai târziu, că în noaptea în care Cap-de-Mort şi-a recăpătat trupul, a făcut o declaraţie cât se poate de grăitoare şi de alarmantă în faţa Devoratorilor Morţii: „Eu, care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul nemuririi”. Aceasta a fost exprimarea pe care mi-ai zis că a folosit-o. „Mai mult decât altcineva”. Eu am crezut că ştiam la ce se referea, spre deosebire de Devoratorii Morţii. Vorbea despre Horcruxurile sale. „Horcruxuri”, la plural, Harry. Era singurul care crease mai mult de unul, cred eu. Şi totuşi, era logic: Lordul Cap-de-Mort păruse să se dezumanizeze odată cu trecerea anilor, iar transformarea pe care o suferise mi s-a părut lesne de înţeles, dacă sufletul îi era mutilat dincolo de nivelul pe care l-am putea percepe ca răutate în parametri normali.

— Adică a făcut în aşa fel încât să nu poată fi ucis omorând alţi oameni? spuse Harry. De ce n-a creat o Piatră Filozofală sau de ce n-a furat una, dacă îşi dorea atât de mult să fie nemuritor?

— Păi, ştim că exact asta a încercat să facă acum cinci ani, zise Dumbledore. Dar cred că ar fi mai multe motive pentru care Lordul Cap-de-Mort ar prefera Horcruxurile în locul Pietrei Filozofale. Deşi Elixirul Vieţii prelungeşte într-adevăr viaţa, acesta trebuie băut în mod regulat, pentru totdeauna, pentru ca cel care-l consumă să poată rămâne nemuritor. Drept urmare, Cap-de-Mort ar fi complet dependent de Elixir şi ar muri asemenea oricărui om obişnuit, dacă Elixirul s-ar termina sau ar fi contaminat ori dacă i s-ar fura Piatra. Nu uita că lui Cap-de-Mort îi place să acţioneze singur. Cred că n-ar fi putut îndura gândul că depindea de ceva, nici măcar de Elixir. Bineînţeles, era pregătit să-l bea dacă avea să-i schimbe în bine existenţa înfiorătoare, la limită, la care fusese condamnat după ce te-a atacat, dar asta numai pentru a căpăta un trup. Sunt convins că după aceea avea de gând să se bazeze pe Horcruxurile sale: n-ar mai fi avut nevoie de nimic altceva dacă ar fi reuşit să capete formă umană. Vezi tu, era deja nemuritor… sau atât de nemuritor cât poate fi cineva.

Dar acum, Harry, fiind înarmaţi cu această informaţie, cu amintirea crucială pe care ai reuşit s-o obţii, suntem mai aproape de secretul eliminării lui Cap-de-Mort decât a fost oricine altcineva până acum. L-ai auzit, Harry: „N-ar fi mai bine, n-ai fi mai puternic, dacă ai avea sufletul fragmentat în mai multe bucăţi”? Şapte este cea mai puternică cifră magică, nu-i aşa?…'' Şapte este într-adevăr cea mai puternică cifră magică. Da, cred că ideea unui suflet împărţit în şapte părţi l-a atras în mod deosebit pe Cap-de-Mort.

— A făcut şapte Horcruxuri? zise Harry îngrozit, în timp ce mai multe portrete din cameră exclamară şi ele, şocate şi indignate. Dar pot fi oriunde în lume. Ascunse… îngropate sau invizibile.

— Mă bucur să văd că realizezi gravitatea problemei, spuse Dumbledore calm. În primul rând, nu sunt şapte Horcruxuri, Harry, ci şase. O şeptime din sufletul său, oricât de mutilat ar fi acesta, se găseşte în trupul său regenerat. Aceea a fost partea din el care a dus o existenţă precară în timpul numeroşilor ani petrecuţi în exil; fără ea, n-ar avea nici o identitate. Acea şeptime de suflet e ultima pe care trebuie s-o atace cine doreşte să-l ucidă pe Cap-de-Mort… partea care sălăşluieşte în trupul lui.

— Atunci, şase Horcruxuri, zise Harry disperat. Dar cum am putea să le găsim?

— Uiţi că tu ai distrus deja unul dintre ele? Iar eu am distrus un altul.

— Aţi mai distrus unul? spuse Harry cu înflăcărare.

— Da, zise Dumbledore, ridicându-şi mâna înnegrită, parcă arsă. Inelul, Harry. Inelul lui Dorlent. Şi să ştii că avea un blestem redutabil aruncat asupra lui. Poate că n-aş fi supravieţuit dacă n-aş fi dotat… iartă-mi lipsa de modestie… cu o pricepere remarcabilă şi dacă domnul profesor Plesneală n-ar fi acţionat atât de prompt când m-am întors grav rănit la Hogwarts. În orice caz, o mână arsă pare un sacrificiu rezonabil pentru distrugerea unei şeptimi din sufletul lui Cap-de-Mort. Inelul nu mai este un Horcrux.

— Dar cum l-aţi găsit?

— Ei bine, aşa cum ştii deja, cu mulţi ani în urmă am început să-mi petrec timpul încercând să descopăr cât mai multe despre viaţa din trecut a lui Cap-de-Mort. Am călătorit în lung şi în lat, vizitând locurile unde a ajuns el cândva. Am găsit inelul ascuns printre ruinele casei familiei Gaunt. Se pare că Lordul Cap-de-Mort n-a mai vrut să-l poarte după ce a reuşit să-şi încastreze în el o parte din suflet. L-a ascuns, protejându-l cu o serie de farmece redutabile, în cocioaba unde au trăit cândva strămoşii săi (pentru că Morfin fusese deja închis în Azkaban, bineînţeles), fără să-i treacă nici o clipă prin minte că eu aveam să mă deranjez să vizitez ruinele într-o zi sau că aveam să caut urme de vrăji de tăinuire. Cu toate astea, am câştigat o bătălie, nu şi războiul. Tu ai distrus jurnalul şi eu inelul, dar, dacă nu ne înşelăm asupra teoriei unui suflet împărţit în şapte fragmente, mai rămân patru Horcruxuri.

— Şi ar putea fi orice? zise Harry. Ar putea fii cutii vechi de metal sau chiar sticle goale de poţiuni?

— Harry, te gândeşti la Portaluri, care trebuie să fie obiecte uzuale, uşor de trecut cu vederea. Şi-ar păstra oare Lordul Cap-de-Mort preţiosul său suflet în sticluţe vechi de poţiuni? Nu uita ce ţi-am arătat. Lordului Cap-de-Mort îi plăcea să colecţioneze trofee şi avea o preferinţă pentru obiectele cu o istorie magică aparte. Mândria sa, faptul că se consideră superior, că ţine să lase o amprentă senzaţională asupra istoriei magice, toate astea îmi sugerează că Lordul Cap-de-Mort şi-a ales Horcruxurile într-un mod destul de calculat, favorizând obiectele demne de această onoare.

— Jurnalul nu era tocmai special.

— Aşa cum ai spus chiar tu, jurnalul era dovada că el era moştenitorul lui Viperin; sunt convins că Lordul Cap-de-Mort l-a considerat nespus de important.

— Atunci rămân celelalte Horcruxuri, zise Harry. Ştiţi cumva ce sunt, domnule?

— Nu pot decât să bănuiesc, spuse Dumbledore. Din motivele pe care ţi le-am explicat deja, cred că Lordul Cap-de-Mort a preferat obiecte care aveau ele însele o anumită grandoare. Aşa că am filtrat trecutul lui Cap-de-Mort, pentru a căuta dovezi ale dispariţiei unor asemenea artefacte din jurul lui.

— Medalionul! spuse Harry răspicat. Cupa Helgăi Astropuf!