Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Hagrid, nu-mi spune că ăla e un fir de păr de unicorn.

— Ba da, zise Hagrid pe un ton indiferent. Din coadă. Se mai prind fire de ramuri şi tufişuri prin Pădure, ştii cum e.

— Dragul meu, tu ai idee cât valorează?

— Eu îl folosesc ca bandaj când se răneşte vreun animal, spuse Hagrid, ridicând din umeri. E tare folositor şi foarte rezistent, să ştii.

Slughorn luă încă o gură zdravănă din cană, uitându-se atent prin colibă. Harry îşi dădu seama că profesorul căuta de fapt alte comori, pe care le-ar fi putut transforma în provizii considerabile de mied ţinut în butoaie de stejar, ananas cristalizat şi smochinguri de catifea. Slughorn umplu din nou cana lui Hagrid şi pe a lui, punându-i întrebări despre creaturile care trăiau în Pădure în prezent şi despre cum putea Hagrid să aibă grijă de toate astea. Hagrid, devenit expansiv sub influenta alcoolului şi a curiozităţii măgulitoare a lui Slughorn, încetă să se şteargă la ochi şi începu să explice bucuros şi pe-ndelete căsătoriile dintre Apărarcuri.

Poţiunea Felix Felicis îl îndemnă acum pe Harry să observe că băutura pe care o adusese Slughorn era aproape pe terminate. Harry încă nu reuşise să arunce „Vraja de Umplere” fără să spună incantaţia cu voce tare, dar în seara aceea ideea că n-ar fi putut să o facă era hilară. Se dovedi că avusese dreptate. Harry zâmbi în sinea sa, neobservat de Hagrid şi Slughorn (care acum îşi povesteau unul altuia întâmplări cu comerţul ilegal de ouă de dragon), îşi îndreptă bagheta pe sub masă spre sticlele aproape goale şi acestea începură să se umple imediat.

O oră şi ceva mai târziu, Hagrid şi Slughorn începură să facă toasturi extravagante: în cinstea Şcolii Hogwarts, în cinstea lui Dumbledore, în cinstea vinului făcut de spiriduşii de casă şi în cinstea lui…

— Harry Potter! tună Hagrid, cu vinul scurgându-i-se pe bărbie când goli a paisprezecea găleată cu vin.

— Da, bine zis, strigă Slughorn cu o voce groasă, Parry Otter, băiatul ales care… ştiţi voi… ceva de genul ăsta, bolborosi, apoi golindu-şi cana.

Nu trecu mult şi Hagrid începu să plângă din nou, făcându-l pe Slughorn să ia tot mănunchiul de fire din coadă de unicorn şi să-l vâre în buzunar, strigând: „În cinstea prieteniei! În cinstea generozităţii! În cinstea firelor de unicorn care se vând cu zece galioni!”

La scurt timp după aceea, Hagrid şi Slughorn stăteau unul lângă altul, ţinându-se de după umeri şi cântând o baladă tristă despre un vrăjitor pe moarte pe nume Odo.

— Aaaaah, cei buni mor de tineri, murmură Hagrid, gârbovindu-se peste masă şi uitându-se puţin cruciş, în timp ce Slughorn cânta în continuare refrenul. Tata era prea tânăr ca să moară… Şi părinţii tăi la fel, Harry…

Din colturile ridate ale ochilor lui Hagrid se prelinseră din nou lacrimi mari. Îl apucă de braţ pe Harry, scuturându-l.

— … cei mai bricepuţi brăjitori din generaţia lor pe care i-am cunoscut în vieţile mele… ce îngrozitor… ce îngrozitor…

Slughorn cântă, tânguindu-se:

— … îngrozitor, mormăi Hagrid, întorcându-şi într-o parte capul mare şi lăţos, sprijinit pe braţe, după care adormi şi începu să sforăie de mama focului.

— Iartă-mă, spuse Slughorn sughiţând. Ce să-i fac, n-am voce deloc.

— Hagrid nu se referea la cum cântaţi, zise Harry încet. Se referea la moartea părinţilor mei.

— A, spuse Slughorn, înăbuşindu-şi un râgâit sonor. Vai de mine. Da, a fost îngrozitor ce s-a întâmplat… absolut îngrozitor. Îngrozitor… îngrozitor…

Părea să nu ştie ce să spună şi începu să umple din nou cănile.

— Bănuiesc… bănuiesc că tu nu-ţi aminteşti nimic, nu, Harry? întrebă el, stingherit.

— Nu. Ştiţi, aveam un an când au murit, zise Harry, cu ochii aţintiţi asupra lumânării care pâlpâia în ritmul sforăiturilor zdravene ale lui Hagrid. Dar între timp am aflat detaliileş întâi a murit tata. Ştiaţi?

— Nu. Nu ştiam, spuse Slughorn cu o voce joasă.

— Da. Cap-de-Mort l-a omorât şi apoi a păşit peste trupul lui neînsufleţit, apropiindu-se de mama, zise Harry.

Slughorn se cutremură puternic, dar nu păru să-şi poată dezlipi privirea îngrozită de pe chipul lui Harry.

— I-a spus să se dea la o parte, spuse Harry pe un ton neutru. Mi-a zis că nu era nevoie ca ea să moară. Că el voia să mă omoare doar pe mine. Că ar fi putut să fugă.

— Vai de mine, şopti Slughorn. Ar fi putut… nu era nevoie… ce îngrozitor…

— Da, nu-i aşa? spuse Harry, abia auzit. Dar ea nu s-a dat la o parte. Tata murise deja, dar nu voia să mă piardă şi pe mine. A încercat să-l înduplece pe Cap-de-Mort, dar el i-a râs în faţă.

— Ajunge! zise Slughorn dintr-odată, ridicând o mână tremurândă. Te rog, dragul meu, ajunge. Sunt un om bătrân. Nu pot să mai aud. Nu vreau să mai aud.

— A, da, am uitat, minţi Harry, ghidat de Felix Felicis. V-a plăcut de ea, nu?

— Dacă mi-a plăcut? spuse Slughorn, cu ochii umplându-i-se din nou de lacrimi. Nu cred să fi existat cineva care s-o fi cunoscut şi căruia să nu-i fi plăcut. Era atât curajoasă. Avea un simţ umorului teribil. Am fost distrus.

— Şi totuşi refuzaţi să-i ajutaţi fiul, zise Harry. Ea şi-a dat viaţa pentru mine şi dumneavoastră nu vreţi să-mi daţi o amintire.

Sforăiturile puternice ale lui Hagrid răsunară în colibă. Harry nu îşi dezlipi privirea de pe ochii înlăcrimaţi ai lui Slughorn. Profesorul de Poţiuni părea incapabil să se uite în altă parte.

— Nu spune asta, şopti el. Nu că nu vreau… Dacă aş şti că te-ar ajuta la ceva, sigur că… Dar nu poate servi la nimic…

— Ba da, spuse Harry răspicat. Dumbledore are nevoie de informaţii. Eu am nevoie de informaţii.

Ştia că nu risca nimic: băutura Felix îi spunea că Slughorn nu avea să-şi amintească nimic din toate astea dimineaţa următoare. Privindu-l pe Slughorn drept în ochi, Harry se aplecă puţin spre el.

— Sunt „cel ales”. Trebuie să-l ucid. Am nevoie de amintirea aia.

Slughorn se făcu alb ca varul, cu fruntea lucioasă perlată cu broboane de transpiraţie.

— Chiar eşti „cel ales”?

— Desigur, spuse Harry pe un ton calm.

— Dar atunci… dragul meu… îmi ceri foarte mult… mai precis, îmi ceri să te ajut în încercarea de a-l distruge pe…

— Nu vreţi să-l vedeţi mort pe vrăjitorul care a ucis-o pe Lily Evans?

— Harry, Harry, sigur că vreau, dar…

— Vă temeţi că o să afle că m-aţi ajutat?

Slughorn tăcu îngrozit.

— Fiţi curajos, aşa cum era mama, domnule profesor.

Slughorn ridică o mână plinuţă şi îşi lipi de buze degetele tremurânde, arătând pentru o clipă ca un bebeluş imens.

— Nu sunt mândru de ce am făcut, şopti el printre degete. Mi-e ruşine de… de ce înfăţişează amintirea aia. Cred că atunci am făcut un mare rău.

— Aţi putea îndrepta orice rău aţi făcut dându-mi amintirea, zise Harry. Ar fi un gest curajos şi nobil.

Hagrid tresări în somn şi sforăi în continuare. Slughorn şi Harry se uitară unul la celălalt peste lumânarea care se topea. Urmă o perioadă foarte lungă de tăcere, dar Felix Felicis îi spuse lui Harry să nu vorbească, ci să aştepte.

Atunci Slughorn băgă mâna în buzunar foarte încet, scoţându-şi bagheta. Vârî şi cealaltă mână într-un buzunar interior al pelerinei şi scoase o sticluţă goală. Uitându-se în continuare în ochii lui Harry, Slughorn duse vârful baghetei la tâmplă şi când îl retrase, de el era ataşat un fir argintiu de amintire. Firul deveni din ce în ce mai lung, până când se desprinse, rămânând agăţat de baghetă şi fiind de un argintiu strălucitor. Slughorn îl puse în sticluţă, unde se încolăci şi apoi se destinse, învolburându-se ca o substanţă gazoasă. Puse dopul cu mâini tremurânde şi apoi îi dădu sticluţa lui Harry peste masă.