Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Poftim? ziseră Ron şi Hermione într-un glas, îngroziţi.

— Nu, Harry, trebuie să te duci să-l vezi pe Slughorn, ai uitat? spuse Hermione.

— Nu, zise Harry încrezător. Mă duc la Hagrid. Simt că e bine să mă duc la Hagrid.

— Simţi că e bine să te duci la înmormântarea unui păianjen uriaş? întrebă Ron şocat.

— Da, zise Harry, scoţându-şi Pelerina Invizibilă din ghiozdan. Simt că acolo trebuie să fiu astă-seară, înţelegeţi ce vreau să spun?

— Nu, spuseră Ron şi Hermione într-un glas, acum de-a dreptul alarmaţi.

— Asta chiar este Felix Felicis, nu-i aşa? zise Hermione neliniştită, ri-dicând sticluţa la lumină. Nu mai ai o altă sticluţă plină cu… cine ştie ce altceva?

— Cu „Esenţă de Sminteală”, de exemplu? sugeră Ron, în timp ce Harry îşi aruncă Pelerina pe umeri.

Harry râse şi Ron şi Hermione părură şi mai speriaţi.

— Credeţi-mă pe cuvânt, spuse el. Ştiu ce fac… sau în orice caz… — se duse încrezător, cu paşi mari spre uşă — ştie Felix.

Îşi trase Pelerina Invizibilă peste cap şi coborî scările, cu Ron şi Hermione imediat în urma lui. La capătul scărilor, Harry se strecură pe uşa deschisă.

— Ce căutai acolo cu ea? strigă Lavender Brown, uitându-se fix prin Harry la Ron şi Hermione, când ieşiră împreună pe uşa dinspre dormitoarele băieţilor.

Harry îl auzi pe Ron bolborosind ceva în urma lui, în timp ce se îndepărta de ei, traversând camera în fugă.

Îi fu uşor să treacă prin gaura portretului. Când se apropie de ea, intrară Ginny şi Dean, iar Harry reuşi să se strecoare. Când trecu pe lângă ei, o atinse din greşeală pe Ginny.

— Dean, vrei să nu mă mai împingi, zise ea, părând să se enerveze. Tot timpul faci asta, să ştii că pot să intru şi fără ajutor.

Portretul se închise în urma lui Harry, dar nu înainte ca acesta să-l audă pe Dean răspunzându-i supărat.

Înveselindu-se şi mai tare, Harry se îndreptă cu paşi mari prin castel. Nu fu nevoit să meargă tiptil pentru că nu întâlni pe nimeni în drum, dar nu fu deloc surprins, pentru că în seara aceea era cea mai norocoasă per-soană de la Hogwarts.

Nu avea idee de ce ar fi fost bine să se ducă la Hagrid. Era ca şi cum poţiunea i-ar fi dezvăluit câte o etapă pe rând. Nu întrezărea destinaţia, nu înţelegea cum avea să-l întâlnească pe Slughorn, dar ştia că făcea ceea ce trebuia pentru a obţine amintirea. Când ajunse în holul de la intrare, observă că Filch uitase să închidă uşa. Zâmbind larg, Harry o dădu de perete, inspirând pentru câteva clipe mirosul de iarbă şi aerul curat al serii, înainte de a coborî treptele.

Când ajunse la ultima treaptă, realiză cât de plăcut ar fi fost dacă ar fi trecut prin grădina de zarzavaturi în drum spre coliba lui Hagrid. Nu era chiar în calea lui, dar Harry simţi că era un moft de care trebuia să asculte, aşa că îşi îndreptă paşii numaidecât către grădina de zarzavaturi unde fu mulţumit, dar nu tocmai surprins, să-l găsească pe profesorul Slughorn vorbind cu profesoara Lăstar. Harry se ascunse după un zid jos de piatră, simţindu-se în armonie cu universul şi ascultând ce discutau cei doi.

— … Pomona, îţi mulţumesc mult că ţi-ai făcut timp pentru mine, zise Slughorn pe un ton politicos. Majoritatea specialiştilor consideră că au eficienţă maximă dacă sunt culese la asfinţit.

— A, şi eu cred la fel, spuse profesoara Lăstar cu căldură. Îţi ajung?

— Cum să nu, cum să nu, zise Slughorn, iar Harry văzu că ducea un braţ de plante cu frunze mari. O să le pot da câteva frunze tuturor elevilor mei din anul trei şi or să rămână şi câteva de rezervă, pentru cazul în care o să le fiarbă cineva prea mult. Ei bine, îţi doresc o seară plăcută şi încă o dată, mii de mulţumiri!

Doamna profesoară Lăstar se îndreptă către serele ei, în timp ce se lăsa noaptea, iar Slughorn porni spre locul unde stătea Harry, nevăzut.

Cuprins de o dorinţă subită de a se arăta, Harry îşi dădu jos Pelerina cu o mişcare largă.

— Bună seara, domnule profesor.

— Pe barba lui Merlin, Harry, m-ai luat pe nepregătite, zise Slughorn, oprindu-se imediat, cu un aer prevăzător. Cum ai ieşit din castel?

— Cred că Filch a uitat să închidă uşile de la intrare, spuse Harry vesel, încântat să îl vadă pe Slughorn încruntându-se.

— O să-l reclam pe individul ăla, am impresia că e mai preocupat de gunoaie decât de măsurile propriu-zise de siguranţă. Dar, spune-mi, Harry, ce cauţi aici?

— Ştiţi, domnule, e vorba despre Hagrid, zise Harry, care ştia că, în clipa aceea, cel mai bine era să spună adevărul. Este destul de abătut. Dar vă rog să nu spuneţi nimănui, domnule profesor. Nu vreau să aibă probleme din cauza asta.

Era evident că-l făcuse foarte curios pe Slughorn.

— Ei, n-am cum să-ţi promit aşa ceva, zise el cu asprime. Dar ştiu că Dumbledore are încredere în Hagrid până-n pânzele albe, aşa că sunt sigur că n-are cum să pună la cale ceva atât de urât.

— Ştiţi, e vorba despre un păianjen uriaş, pe care l-a avut ani întregi. Trăia în Pădure. Putea să vorbească şi aşa mai departe…

— Am auzit zvonuri conform cărora ar exista Acromantule în Pădure, spuse Slughorn cu o voce joasă, uitându-se către desişul de copaci întunecaţi. Să înţeleg că sunt adevărate?

— Da, zise Harry. Dar unul dintre ei, Aragog, primul păianjen al lui Hagrid, a murit azi-noapte. Hagrid e distrus. Nu vrea să-l înmormânteze singur şi am fost de acord să mă duc la el.

— Frumos din partea ta, foarte frumos din partea ta, spuse Slughorn pe un ton absent, cu ochii mari, aţintiţi asupra luminilor din depărtare, de la coliba lui Hagrid. Dar veninul de Acromantula este foarte preţios. Dacă animalul a murit de curând s-ar putea ca veninul să nu se fi uscat încă. Desigur, n-aş vrea să par insensibil dacă Hagrid e tulburat… dar dacă ar exista o cale să obţin nişte venin… ştii, este aproape imposibil să obţii venin de la o Acromantula când e în viaţă…

Acum Slughorn părea să vorbească mai mult pentru el decât cu Harry.

— … ar fi o mare pierdere să nu încerc… Aş putea obţine o sută de galioni pentru o jumătate de litru. Sincer să fiu, nu sunt tocmai bine plătit.

În clipa aceea, Harry îşi dădu seama exact ce avea de făcut.

— Păi, zise el, ezitând într-un mod foarte convingător, păi, dacă vreţi să veniţi, domnule profesor, cred că Hagrid o să fie încântat… să îşi poată lua rămas-bun de la Aragog aşa cum se cuvine.

— Da, sigur că da, spuse Slughorn, cu ochii scânteindu-i acum de entuziasm. Harry, uite cum facem, vin şi eu cu două-trei sticle de băutură. Să închinăm un pahar în sănătatea bietului animal. Mă rog, nu în sănătatea lui, dar cel puţin o să-i cinstim amintirea cum se cade, după ce-l îngropăm. Şi trebuie să-mi schimb şi cravata, asta e puţin prea exuberantă pentru o astfel de ocazie.

Se întoarse cu paşi repezi înapoi la castel şi Harry grăbi pasul către coliba lui Hagrid, foarte mulţumit de sine.

— Ai venit, zise Hagrid cu o voce răguşită, când deschise uşa şi-l văzu pe Harry ieşind de sub Pelerina Invizibilă în faţa lui.

— Da, dar Ron şi Hermione n-au avut cum, spuse Harry. Le pare tare rău.

— Nu-i… nu-i nimic… Să ştii, Harry, că ar fi fost foarte mişcat să ştie c-ai venit.

Hagrid se cutremură de plâns. Îşi făcuse o banderolă neagră dintr-un fel de cârpă îmbibată cu cremă de pantofi şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns. Harry îl bătu liniştitor pe cot, care era cel mai înalt loc unde putea să ajungă fără să se întindă.