Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Aşa că în duminica următoare Ron li se alătură lui Hermione şi celorlalţi elevi din anul şase care aveau să împlinească şaptesprezece ani destul de repede pentru a da testul peste două săptămâni. Pe Harry îl încercă un sentiment de invidie când îi privi pregătindu-se să meargă în sat; îi era dor de excursiile în Hogsmeade şi era o zi deosebit de frumoasă de primăvară. Era primul cer senin pe care-l văzuseră de foarte multă vreme. Însă hotărâse să petreacă acest timp încercând să înfrunte din nou Camera Necesităţii.

— Mai bine te-ai duce direct la biroul lui Slughorn şi ai încerca să obţii amintirea aia de la el, zise Hermione când Harry le împărtăşi planul ei şi lui Ron în holul de intrare.

— Dar am încercat! spuse Harry supărat, şi chiar aşa era.

Săptămâna aceea rămăsese în urmă după fiecare curs de Poţiuni pentru a încerca să discute cu Slughorn, dar profesorul de Poţiuni plecase întotdeauna atât de repede din clasă, încât Harry nu reuşise să-i vorbească. Harry se dusese de două ori la biroul lui şi bătuse la uşă, fără să primească un răspuns, deşi a doua oară era sigur că auzise un gramofon vechi dat încet şi apoi mut.

— Nu vrea să discute cu mine, Hermione! Şi-a dat seama că vreau să-l prind singur din nou şi face totul ca să nu se mai întâmple!

— Atunci nu poţi decât să perseverezi, nu-i aşa?

Şirul nu tocmai lung de oameni care aşteptau să treacă de Filch, care îşi reluase activitatea de împungere cu Senzorii de Tăinuire, avansă cu câţiva paşi şi Harry nu răspunse, temându-se că l-ar fi putut auzi îngrijitorul. Le ură noroc lui Ron şi Hermione, apoi se întoarse şi urcă din nou scara de marmură, hotărât să dedice câteva ore Camerei Necesităţii, indiferent ce credea Hermione.

Când ieşi din câmpul vizual al holului de la intrare, Harry scoase din ghiozdan „Harta Ştrengarilor” şi Pelerina Invizibilă. Dispăru sub ea şi atinse harta cu vârful baghetei, murmurând: „Jur solemn că nu e nimic de capul meu” şi o cercetă cu atenţie.

Având în vedere că era duminică dimineaţa, aproape toţi elevii erau în camerele lor de zi. Cercetaşii erau într-un turn, cei de la Ochi-de-Şoim în altul, Viperinii în carcerele subterane şi Astropufii la subsol, în apropierea bucătăriilor. Din loc în loc mai apărea câte o persoană rătăcită care se strecura pe lângă bibliotecă sau pe câte un coridor. Câţiva elevi erau pe domeniu… iar acolo, singur pe holul de la etajul şapte, era Gregory Goyle. Nu se vedea nici urmă de Camera Necesităţii, dar asta nu-l nelinişti pe Harry; dacă Goyle stătea de pază în faţa ei, însemna că era deschisă indiferent dacă harta o ştia sau nu. Drept urmare, urcă scările în fugă, încetinind doar când ajunse la colţul care dădea spre hol şi se apropie tiptil, foarte încet, de aceeaşi fetiţă cu balanţa grea de alamă cu care Hermione fusese atât de drăguţă, ajutând-o cu două săptămâni în urmă. Aşteptă până când ajunse chiar în spatele ei înainte de a se apleca foarte jos şi a şopti:

— Bună… eşti tare frumuşică, nu-i aşa?

Goyle scoase un ţipăt piţigăiat de groază, aruncă balanţa în sus şi o luă la fugă, dispărând după colţ cu mult înainte de a se stinge ecoul balanţei care se făcu ţăndări. Harry se întoarse râzând către porţiunea goală de zid dincolo de care era sigur că Draco Reacredinţă încremenise, ştiind că apăruse cineva nedorit acolo, însă neîndrăznind să iasă. Harry avu un plăcut sentiment de putere în timp ce încercă să îşi amintească ce combinaţie de cuvinte nu încercase până atunci.

Cu toate acestea, starea de optimism nu dură mult. O jumătate de oră mai târziu, după ce încercase multe alte variante ale dorinţei de a vedea ce punea la cale Reacredinţă, peretele era la fel de gol ca înainte. Harry se simţi nespus de frustrat. Reacredinţă putea fi la câţiva metri de el şi totuşi nu avea nici un indiciu cât de mic despre ce făcea acolo. Pierzându-şi răbdarea cu desăvârşire, Harry fugi spre perete şi îl lovi cu piciorul.

— AU!

Avu senzaţia că îşi fracturase degetul mare. În timp ce-l ţinu strâns şi începu să sară într-un picior, Pelerina Invizibilă alunecă de pe el.

— Harry?

Se întoarse pe loc, într-un picior, şi căzu, pierzându-şi echilibrul. Fu şocat să o vadă pe Tonks apropiindu-se de el, ca şi cum s-ar fi plimbat în mod obişnuit pe holul acela.

— Ce faci aici? zise el, ridicându-se repede.

De ce trebuia ca Tonks să îl găsească de fiecare dată întins pe jos?

— Am venit să-l văd pe Dumbledore, spuse Tonks.

Lui Harry i se păru că arăta groaznic; era mai slabă decât de obicei, iar părul şaten deschis îi era lipsit de strălucire şi volum.

— Biroul lui nu e aici, zise Harry. Este în partea cealaltă a castelului, în spatele garguiului.

— Ştiu, spuse Tonks. Dumbledore nu e aici. Se pare că e din nou plecat.

— Da? zise Harry, punându-şi jos piciorul rănit, cu grijă. Ia spune, tu ştii cumva unde se duce?

— Nu, spuse Tonks.

— Ce voiai să vorbeşti cu el?

— Nimic special, zise Tonks, pigulind în mod mecanic nişte scame de pe mâneca robei. Mi-am zis doar că el trebuie să ştie ce se petrece. Am auzit tot felul de zvonuri… despre tot felul de atacuri.

— Da, ştiu, sunt pline ziarele de astfel de lucruri, spuse Harry. Băieţelul ăla care a încercat să-şi omoare…

— Profetul are obiceiul de a rămâne în urmă cu evenimentele, zise Tonks, părând să nu-l asculte. Ai primit cumva vreo scrisoare de la vreun membru al Ordinului?

— Nu îmi mai scrie nimeni din Ordin, spuse Harry, de când a murit…

Harry observă că lui Tonks i se umpluseră ochii cu lacrimi.

— Îmi pare rău, murmură el stingherit. Adică… şi mie mi-e dor de el.

— Poftim? zise Tonks, absentă, de parcă nu l-ar fi auzit. Bine, pe curând, Harry.

Tonks îi întoarse spatele subit, făcând cale întoarsă, şi-l lăsă pe Harry să se uite la ea cum se îndepărta. După câteva clipe, îşi puse din nou Pelerina Invizibilă şi încercă în continuare să intre în Camera Necesităţii, însă fără tragere de inimă. În cele din urmă, simţi un gol în stomac şi îşi dădu seama că Ron şi Hermione trebuiau să se întoarcă să mănânce de prânz, aşa că renunţă, lăsând holul în seama lui Reacredinţă şi sperând ca acestuia să-i fie atât de frică, încât să nu iasă de acolo decât peste câteva ore.

Îi găsi pe Ron şi Hermione în Marea Sală. Aceştia începuseră să mănânce mai devreme şi ajunseseră deja la felul doi.

— Am reuşit… mă rog, aproape că am reuşit! îi zise Ron entuziasmat lui Harry de cum îl văzu. Ar fi trebuit să Apar în faţa ceainăriei doamnei Puddifoot. N-am nimerit chiar acolo, ci în apropierea magazinului lui Scrivenshaft, dar măcar m-am mişcat!

— Bravo, spuse Harry. Tu cum te-ai descurcat, Hermione?

— A, de minune, bineînţeles, zise Ron, înainte ca Hermione să poată răspunde. Deliberare, divinaţie, disperare şi cum i-o mai spune perfecţiunii. După aceea ne-am dus cu toţii să bem ceva la „Trei mături”. Să-l fi auzit pe Twycross cum o lăuda. Mare mirare dacă nu o s-o ceară de soţie mâine, poimâine.

— Dar tu cum te-ai descurcat? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron. Ai fost la Camera Necesităţii în tot acest timp?

— Da, spuse Harry. Şi ghici cu cine m-am întâlnit acolo? Cu Tonks!

— Cu Tonks? repetară Ron şi Hermione într-un glas, surprinşi.

— Da, zicea că a venit să-l vadă pe Dumbledore.

— Eu, unul, zise Ron când Harry termină de povestit ce vorbise cu Tonks, cred că a înnebunit. Şi-a pierdut stăpânirea de sine după ce s-a întâmplat la minister.