Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— E-n ordine, putem să-l corectăm, zise Hermione, trăgând eseul spre ea şi scoţându-şi bagheta.

— Eşti fata visurilor mele, Hermione, spuse Ron, lăsându-se pe spate pe fotoliu şi frecându-se obosit la ochi.

Hermione roşi puţin, însă nu zise decât:

— Vezi să nu te audă Lavender.

— Sigur, spuse Ron printre degete. Sau poate c-ar fi bine să mă audă. Ca să-mi dea papucii.

— De ce nu-i dai tu papucii, dacă nu mai vrei să fii cu ea? întrebă Harry.

— Tu nu i-ai dat papucii nimănui, nu? zise Ron. În cazul tău şi al lui Cho, pur şi simplu…

— Am luat-o în direcţii diferite, aşa este, spuse Harry.

— Mi-aş dori să se întâmple la fel cu mine şi Lavender, zise Ron abătut, urmărind-o pe Hermione cum atingea cu vârful baghetei fiecare cuvânt scris greşit, făcându-le să se corecteze singure, în tăcere. Dar cu cât încerc să-i dau de înţeles că vreau să ne despărţim, cu atât e mai insistentă. E ca şi cum aş fi iubitul calmarului uriaş.

— Poftim, spuse Hermione, după vreo douăzeci de minute, dându-i înapoi eseul lui Ron.

— Mulţumesc mult, zise Ron. Pot să împrumut pana ta ca să scriu încheierea?

Harry, care până atunci nu găsise nimic folositor printre observaţiile Prinţului Semipur, se uită în jur. Acum rămăseseră doar ei trei în camera de zi, după ce Seamus se dusese la culcare blestemându-l pe Plesneală şi eseul lui. Nu se auzeau decât focul care sfârâia şi Ron care scrijelea ultimul paragraf despre Dementori cu pana lui Hermione. Harry tocmai închisese cartea Prinţului Semipur, căscând, când…

Poc.

Hermione scoase un mic ţipăt; Ron vărsă călimara, umplându-şi eseul cu cerneală, iar Harry zise: „Kreacher!”.

Spiriduşul de casă făcu o plecăciune joasă, adresându-se propriilor degete noduroase de la picioare.

— Stăpânul a vrut să i se dea rapoarte la intervale regulate despre ce face Reacredinţă cel mic, aşa că acum Kreacher a venit să…

Poc.

Dobby apăru lângă Kreacher, purtând pe cap o învelitoare pentru ceainic, care-i stătea câş.

— Şi Dobby a dat o mână de ajutor, Harry Potter! chiţăi el, aruncându-i lui Kreacher o privire plină de ură. Iar Kreacher ar trebui să-i spună lui Dobby când se duce să-l vadă pe Harry Potter, ca să poată să dea raportul împreună!

— Ce se întâmplă? întrebă Hermione, încă şocată de aceste apariţii subite. Harry, despre ce este vorba?

Harry ezită înainte de a răspunde, pentru că nu-i spusese lui Hermione că îi pusese pe Kreacher şi pe Dobby să-l spioneze pe Reacredinţă; spiriduşii de casă erau întotdeauna un subiect foarte delicat pentru ea.

— Păi… le-am zis să-l urmărească pe Reacredinţă, zise el.

— Zi şi noapte, spuse Kreacher cu o voce răguşită.

— Dobby n-a mai dormit de-o săptămână, Harry Potter! spuse Dobby cu mândrie, clătinându-se pe loc.

Hermione fu indignată.

— Dobby, tu n-ai dormit? Harry, spune-mi că nu i-ai interzis să…

— Nu, bineînţeles că nu, zise Harry repede. Dobby, să dormi, da? Dar a descoperit vreunul dintre voi ceva? se grăbi el să întrebe, înainte ca Hermione să îl întrerupă din nou.

— Domnişorul Reacredinţă are o postură elegantă, pe măsura descendenţei sale pure, zise Kreacher numaidecât cu o voce răguşită. În trăsăturile sale se regăseşte fineţea stăpânei mele, iar manierele sale sunt cele ale unui…

— Draco Reacredinţă e un băiat rău! chiţăi Dobby furios. Un băiat care… care…

Se cutremură din vârful ciucurelui învelitorii pentru ceainic până în vârful şosetelor şi apoi fugi spre şemineu, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a se arunca în flăcări. Harry, care nu fu tocmai surprins de acest comportament, îl prinse de mijloc, ţinându-l strâns. Dobby se împotrivi pentru câteva clipe şi apoi se dădu bătut.

— Mulţumesc, Harry Potter, gâfâi el. Lui Dobby încă îi este greu să-şi vorbească de rău foştii stăpâni.

Harry îi dădu drumul; Dobby îşi aranjă învelitoarea pentru ceainic şi îi spuse lui Kreacher pe un ton sfidător:

— Dar Kreacher ar trebui să ştie că Draco Reacredinţă este un stăpân care se poartă urât cu spiriduşii de casă!

— Bine, nu vrem să auzim cum o să-l iubeşti pe Reacredinţă până la moarte, îi zise Harry lui Kreacher. Hai să trecem mai departe şi să ne spui unde se duce de fapt.

Kreacher făcu din nou o plecăciune, oarecum mânios, iar apoi zise:

— Domnişorul Reacredinţă ia masa în Marea Sală, doarme într-o cameră de la subsol, se duce la cursuri în diverse…

— Dobby, spune-mi tu, zise Harry, întrerupându-l pe Kreacher. S-a dus undeva unde n-ar fi trebuit să fie?

— Harry Potter, chiţăi Dobby, cu ochii cât cepele scânteindu-i la lumina focului, băiatul Reacredinţă nu încalcă nici o regulă de care să fi aflat Dobby, însă are grijă să nu fie detectat. Se duce în mod regulat la etajul şapte, însoţit de diverşi elevi, care rămân de pază în faţa uşii după ce el intră în…

— Camera Necesităţii! spuse Harry, lovindu-se cu putere peste frunte cu Realizarea Poţiunilor Avansate. Hermione şi Ron îl priviră cu ochii mari. Acolo se duce pe ascuns! Acolo face… orice o face! Şi pun pariu că tot acolo era când dispărea de pe hartă… dacă mă gândesc bine, n-am văzut niciodată Camera Necesităţii trecută pe ea!

— Poate că Ştrengarii n-au ştiut niciodată că era acolo, zise Ron.

— Cred că trebuie să facă parte din caracterul magic al camerei, spuse Hermione. Dacă e nevoie să nu fie găsită, aşa se întâmplă.

— Dobby, ai reuşit să intri după Reacredinţă şi să vezi ce face acolo? întrebă Harry, entuziasmat.

— Nu, Harry Potter, este imposibil, zise Dobby.

— Ba nu, nu este, spuse Harry imediat. Reacredinţă a intrat în sediul nostru anul trecut, aşa că o să pot să intru şi să-l spionez fără probleme.

— Mă îndoiesc c-o să reuşeşti, Harry, spuse Hermione rar. Reacredinţă ştia deja exact la ce foloseam camera, nu-i aşa, pentru că proasta de Marietta dăduse totul pe goarnă. A avut nevoie ca acea cameră să devină sediul A.D. şi aşa s-a întâmplat. Dar tu nu ştii ce devine camera când intră Reacredinţă acolo, aşa că nu ştii în ce să ceri să se transforme.

— Trebuie să existe o portiţă, zise Harry scurt. Dobby, te-ai descurcat de minune!

— Şi Kreacher s-a descurcat bine, spuse Hermione cu bunăvoinţă.

Dar, departe de a fi recunoscător, Kreacher îşi întoarse privirea de la ea, uitându-se la tavan cu ochii imenşi şi injectaţi şi spunând:

— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher, Kreacher se va preface că n-o aude.

— Pleacă, se răsti Harry, iar Kreacher făcu o plecăciune joasă şi Dispăru. Dobby, ar fi bine să te duci şi tu să te culci.

— Mulţumesc, Harry Potter, domnule! chiţăi Dobby fericit, făcându-se şi el nevăzut.

— Nu-mi vine să cred! spuse Harry entuziasmat, întorcându-se spre Ron şi Hermione imediat după ce plecară spiriduşii şi rămaseră iar singuri. Am aflat unde se duce Reacredinţă! L-am încolţit!

— Da, e grozav, zise Ron abătut, încercând să şteargă pata mare de cerneală care fusese până nu de mult un eseu aproape terminat.

Hermione îl trase spre ea şi începu să îndepărteze cerneala cu bagheta.

— Dar cum adică se duce acolo cu „diverşi elevi”? spuse Hermione. Câţi mai ştiu de planul lui? N-ai spune că are încredere în atât de mulţi oameni.

— Da, e ciudat, zise Harry încruntându-se. L-am auzit spunându-i lui Crabbe că nu era treaba lui ce făcea acolo. Atunci ce le spune celorlalţi… celorlalţi…